Ion era un vânător cu vechime, cunoscut de toți cei din sat ca om aspru, dar drept. Respecta legile nescrise ale pădurii, acele legi transmise din tată-n fiu, care spuneau că omul nu trebuie să intervină fără rost în treburile naturii.
Într-o dimineață de iarnă, pe când zăpada se așternuse grea peste dealuri, Ion a pornit prin pădure, să verifice capcanele. Frigul mușca din obraji, iar vântul şuiera printre brazi, purtând ecouri de lupte nevăzute. Pe o cărare neumblată, aproape de marginea unei poieni, privirea i-a fost atrasă de ceva ciudat.
Un lup. Prăbușit în zăpadă, prins între sloiuri de gheață, cu blana încâlcită și ochii abia deschiși. Respira greu, iar din când în când, un freamăt slab îi cutremura trupul. În ochii aceia tulburi se citea o durere mută, dar și o sclipire de viață.
Ion s-a oprit. Știa cât de periculos putea fi un astfel de animal, chiar și pe moarte. Dar ceva în el s-a zbătut. Poate era amintirea tatălui său, care îi spusese cândva că nu doar omul are dreptul la viață, sau poate era chipul fiului său, Rareș, pe care îl aștepta acasă în vacanță.
Seara, Rareș a intrat val-vârtej în cabană, cu obrajii roșii de frig și ochii scânteind de bucurie că-și vede tatăl. Dar când Ion i-a povestit ce a găsit, băiatul s-a întristat.
— Tată… nu-l putem lăsa să moară, nu-i așa? — a rostit Rareș, cu lacrimi în colțul ochilor.
Ion a tăcut. În inima lui se dădea o luptă între rațiune și milă. Noaptea a venit cu un frig mai cumplit, iar vântul spărgea crengile uscate. Ion s-a întors în pădure, singur, doar cu lanterna și securea în spate.
Când a ajuns, lupul era tot acolo, respiraţia tot mai slabă. Ion a stat o vreme nemișcat, privind animalul. În întunericul aspru, doar aburii respirației lor mai dovedeau că viața nu părăsise cu totul locul acela.
A oftat, a scos securea din rucsac — nu ca să curme suferința animalului, ci ca să spargă gheața din jurul trupului său înțepenit. Fiecare lovitură îl durea în mâini, iar frigul îi înțepenea degetele, dar nu s-a oprit.
Rareș, ascuns la distanță după un brad, privea cu sufletul strâns.
— Tată… îl salvezi? — a șoptit el, cu o voce frântă.
Ion nu i-a răspuns. A scos o pătură din rucsac, a înfășurat cu grijă trupul animalului și l-a cărat până la adăpostul de vânătoare. Acolo, toată noaptea, l-a îngrijit. A încălzit sticle cu apă, a frecat cu mâinile aspre labele înghețate ale lupului, a murmurând cuvinte pe care nu le mai rostea de ani de zile.
Rareș nu a închis un ochi. A stat lipit de ușa cabanei, ascultând fiecare oftat, fiecare foșnet.
Dimineața, lumina pătrundea printre scândurile crăpate ale cabanei. Lupul a deschis ochii. Nu cu frică. Nu cu ură. Ci cu o privire adâncă, în care Rareș a văzut ceva ce n-avea să uite niciodată: recunoștință.
Ion a mângâiat blana udă și a spus încet, ca pentru sine:
— Ești liber, frate al pădurii…
În următoarele zile, animalul s-a întremat. Într-o dimineață, Ion a deschis larg ușa cabanei. Fără ezitare, lupul a pășit afară în zăpadă, s-a oprit la marginea pădurii, s-a întors o clipă cu privirea către cei doi, apoi a dispărut în pădure.
Ani la rând, în fiecare iarnă, Rareș și Ion găseau urme proaspete în zăpadă, aproape de cabană. Și, uneori, la marginea pădurii, se zărea o siluetă argintie, privind de departe.
Pentru unii, a fost doar o poveste ciudată. Pentru Ion și Rareș, a fost o lecție despre compasiune, curaj și legământul tăcut dintre oameni și pădure.