Trebuia să ajungă la muncă la ora opt, ceea ce însemna că trebuia să fie în stație la șapte și jumătate. Firma era la celălalt capăt al orașului, iar în dimineața aceea toate taxiurile parcă dispăruseră. A fost nevoită să aștepte. Nu mult, dar totuși — să aștepte.
Și, fără să-și dea seama de ce, s-a întors. Poate pentru că vântul de toamnă îi zbura părul și răscolea frunzele pe trotuar, poate pentru că a avut senzația aceea ciudată că cineva o privește. Cert e că s-a întors.
Într-un colț ascuns dintre două clădiri, stăteau o pisică și un cățel. Pisica era mare, gri, cu blana zburlită de frig, iar cățelul — un ghemotoc speriat, cu o codiță subțire ce tremura încontinuu. Se strânsese lângă pisică, iar ea îl lingea ușor pe cap, privind din când în când spre trecătorii care se perindau pe trotuar.
Mieuna încet, rugător. Dar oamenii fie nu o auzeau, fie o auzeau și treceau mai departe.
Cățelul tresărea la fiecare pas grăbit care se apropia, iar în ochii lui se citea groaza. Se strângea și mai tare lângă pisică, iar aceasta îl liniștea, învelindu-l cu trupul ei slab.
Femeia a scotocit în geanta scumpă, unde avea un sandviș mare, cu șuncă și cașcaval. A rupt șunca și a pus-o lângă pisică, iar restul l-a așezat mai departe, spre cățel. Când s-a apropiat de el, micuțul a închis ochii de frică. Pisica s-a uitat direct la ea și a mieunat încet, ca o mulțumire. Nici nu s-a repezit la mâncare, deși era flămândă. A atins mâna femeii cu capul, recunoscător, apoi s-a întors la cățel. L-a acoperit cu trupul ei și a început să-l lingă pe creștet, în timp ce el, simțindu-se în siguranță, a început să mănânce tremurând.
Femeia privea scena, cu un nod în gât, când a auzit strigătul șoferului de taxi:
— Ce mai stați acolo? Vă strig de o oră! Haideți, urcați!
A doua zi, nu a putut pleca de acasă fără să pregătească ceva special pentru cei doi. A sperat din tot sufletul să-i găsească acolo. Și erau. De cum a apărut, pisica a mieunat vesel, iar cățelul a dat din coadă și a scâncit.
De atunci, dimineața și seara, le aducea de mâncare.
Într-o zi, ploua mărunt. Femeia era grăbită, avea multe de rezolvat. După ce a alergat câteva străzi, s-a oprit în colțul unde știa că-i va găsi. Le-a lăsat repede micul dejun și i-a mângâiat. Atunci, s-a trezit privită de măturătorul străzii.
— Tot felul de năpârci se strâng aici! — a bombănit el. — Și eu să fac curat după ele? Hai, ieșiți de aici! — a ridicat mătura spre cele două suflete.
Fără să stea pe gânduri, femeia s-a întors, iar vocea i-a sunat mai tare decât s-ar fi așteptat:
— Hei! Ce faceți acolo?
Măturătorul s-a oprit, cu mătura ridicată.
— E doar o pisică și un cățel vagabonzi, doamnă. Nu vă închipuiți că o să salvați tot orașul…
— Nu pe tot orașul, dar pe cei care nu pot să se apere, da — a spus ea ferm. — Și dacă mai ridicați mâna la ei, să știți că vor auzi și autoritățile cum „faceți curat” pe aici!
Bărbatul a bombănit printre dinți și s-a îndepărtat, lăsând o liniște grea în urma lui. Pisica stătea nemișcată, acoperindu-l pe cățel, care scâncea încetișor.
Femeia s-a aplecat, i-a mângâiat pe amândoi și le-a șoptit:
— Nu o să vă mai las niciodată. Vă promit.
În seara aceea nu s-a mai dus direct acasă. În loc să se arunce pe canapea la serial, a intrat într-un magazin de animale. A cumpărat o pătură groasă, două boluri, hrană bună, o jucărie moale și un transportor încăpător. Apoi s-a întors la colțul dintre clădiri.
Spre bucuria ei, erau acolo. Parcă o așteptau. De data aceasta, cățelul nu s-a mai speriat atât de tare. S-a uitat cu ochi umezi și codița lui subțire a început să se miște ușor.
— Gata, micuților… e timpul să mergem acasă.
A învelit pisica cu pătura, l-a așezat pe cățel cu grijă în transportor. Niciunul nu s-a împotrivit. Parcă înțeleseseră.
Apartamentul ei era mic, dar cald. Le-a pregătit un colț special, lângă calorifer, cu păturica, bolurile, jucăria. Pisica a inspectat totul atent, apoi s-a așezat, trăgând cățelul lângă ea.
— Hmm… Trebuie să vă dau și nume, nu-i așa?
S-a uitat lung la ei. Pisica avea privirea aceea calmă, protectoare. Cățelul era umbra ei.
— Tu o să fii Luna — i-a spus pisicii. — Și pe tine te voi chema Leo.
Pisica a clipit, iar Leo a scos un lătrat scurt, ca un acord.
Au trecut două săptămâni, iar în apartament se simțea altfel. Femeia zâmbea mai des. Abia aștepta să termine munca și să ajungă acasă la Leo și Luna. Serile nu mai însemnau televizor și liniște, ci joacă, mângâieri, torcături.
Cel mai frumos moment a venit într-o dimineață de sâmbătă. Femeia a deschis geamul să aerisească, iar Leo s-a apropiat. De obicei, vântul îl speria, dar acum, cu Luna lângă el, s-a așezat și s-a uitat afară.
— Uite-l, curajosul meu… — a spus ea, cu emoție.
Leo s-a întors, a privit-o o clipă și i-a lins mâna.
În acea zi, au ieșit toți trei la plimbare. Leo, în lesă, mergea timid, dar încântat. Luna, într-un coș special, privea peisajul ca o regină. Oamenii îi priveau și zâmbeau.
— Ce frumoși sunt! Sunt ai dumneavoastră?
— Da — răspundea ea, cu mândrie. — Sunt familia mea.
Timpul a trecut. Leo a crescut, energic, vesel. Luna l-a învățat tot ce știa. Erau nedespărțiți.
Iar femeia… nu mai era singură. Într-o seară, în parc, un domn în vârstă, cu un câine bătrân, s-a apropiat.
— Parcă s-au recunoscut — a zis el, privind cum Leo și câinele lui se adulmecau.
Au început să vorbească. Despre câini. Despre pisici. Despre viață. Și despre singurătate.
N-a fost un miracol de film. A fost începutul unei prietenii. Dimineți în parc, mesaje, mici cadouri de sărbători. Viața prinsese din nou gust.
Într-o dimineață, femeia s-a trezit și și-a dat seama că nu mai știa de când nu a mai simțit singurătatea.
Leo și Luna dormeau îmbrățișați pe păturica lor. Afară ningea. Înăuntru era cald.
Și liniște.
Și iubire.