— Doamnă, nu aveți bilet. Vă rog, coborâți din autobuz — a spus brusc șoferul, privind-o fix pe fragila femeie cu paltonul ei vechi, care abia se ținea de bară pentru a nu cădea.
Autobuzul era aproape gol. Afară ningea încet, iar cenușiul amurgului învăluia orașul într-o ceață întunecată. Ea a rămas tăcută, strângând mai tare sacoșa ei uzată de cumpărături.
— Ți-am spus: coboară! Asta nu este un cămin de bătrâni! — și-a ridicat vocea șoferul.
Autobuzul părea înghețat. Unii pasageri și-au întors privirea, prefăcându-se că nu au văzut. O fată de lângă geam își mușca buzele nervoasă. Un bărbat cu un palton închis la culoare s-a încruntat, dar a rămas așezat.
Bătrâna s-a îndreptat cu dificultate spre ușă. Fiecare pas era o realizare. Ușile s-au deschis cu un șuierat puternic și un vânt rece a lovit-o în față. A rămas în picioare pe treaptă, cu privirea fixată pe șofer.
Apoi a spus, blând dar ferm:
— Am dat naștere unor oameni ca ea. Cu dragoste. Și acum nu pot nici măcar să stau jos.
Spunând acestea, a coborât din autobuz și a plecat.
Autobuzul a rămas parcat cu ușile larg deschise. Șoferul s-a întors, ca pentru a se ascunde de propriile gânduri. Undeva, în spatele autobuzului, cineva suspina. Fata de lângă geam își ștergea lacrimile. Bărbatul în palton s-a ridicat și s-a îndreptat spre ieșire. Unul câte unul, pasagerii au început să coboare din autobuz, lăsându-și biletele pe scaune.
În câteva minute, autobuzul a rămas gol. Doar șoferul a rămas așezat în tăcere, cu nepronunțatul “îmi pare rău” arzând în interiorul lui.
În același timp, bătrâna mergea încet pe strada albă. Silueta ei dispărea în întuneric, dar fiecare pas radia demnitate.
A doua zi dimineață, șoferul s-a întors la muncă ca de obicei. Totul părea la fel: ora timpurie, termosul de cafea, foaia de hârtie cu etapele traseului. Dar ceva din interiorul lui se schimbase pentru totdeauna.
Nu putea scăpa de neliniște. Nu dormise mult și continua să-i vadă chipul; nici furios, nici jignit, doar… obosit. Iar cuvintele ei îl chinuiau:
“Eu am dat naștere unor oameni ca ea. Cu dragoste”.
Și-a condus autobuzul pe rută, observând fețele bătrânilor în stații. Voia să o vadă din nou, deși nu știa de ce. Să-și ceară scuze? Să o ajute? Sau cel puțin să recunoască că îi era rușine.
A trecut o săptămână.
Într-o seară, la terminarea turei, a văzut o siluetă familiară într-o stație lângă vechea piață: mică, încovoiată. Aceeași sacoșă, același palton.
A oprit autobuzul, a deschis ușile brusc și a coborât.
— Bunico… — a spus cu voce joasă —. Iartă-mă, te rog. Atunci… am greșit.
Ea l-a privit. Și apoi… a zâmbit blând. Fără reproșuri. Fără mânie. „Viața, fiule, ne învață pe toți câte ceva. Important este să știi să asculți. Și tu, tu ai ascultat.”
A ajutat-o să urce în autobuz și a așezat-o în față. Apoi a scos termosul și i-a oferit ceai. Au călătorit în tăcere. Dar era o tăcere diferită: caldă, liniștitoare. Părea să le reconforteze inimile.
Din acea zi, purta mereu cu el câteva jetoane în plus pentru cei care nu-și puteau permite biletul. Mai ales pentru bunici.
În fiecare dimineață, înainte de a-și începe tura, își amintea cuvintele ei. Nu mai erau doar o dovadă de regret, ci o lecție: să fii uman.
Primăvara a venit brusc. Zăpada s-a topit rapid și curând au apărut buchete de ghiocei în stațiile de așteptare: bunici vânzându-le, trei flori înfășurate în celofan. El a început să le recunoască, să le salute, să le ajute să urce în autobuz. Uneori, pur și simplu zâmbea și vedea cât de mult însemna asta pentru ele.
Dar nu a mai văzut-o niciodată pe acea bunică anume.
O căuta zilnic. Întreba prin împrejurimi, o descria. Cineva a spus că locuia dincolo de pod, aproape de cimitir. A mers acolo de câteva ori în zilele lui libere, fără uniformă, fără autobuz. Doar pentru a se plimba. Pentru a privi.
Și într-o zi a găsit-o: o cruce modestă din lemn, cu o fotografie într-un oval. Aceiași ochi.
A rămas acolo mult timp, în tăcere. Copacii șopteau deasupra lui, lumina se filtra printre ramuri.
A doua zi dimineață, un mic buchet de ghiocei zăcea pe scaunul din față al autobuzului său. El însuși îi culesese. Lângă el, pusese un afiș din carton decupat manual:
„Pentru cei care au fost uitați. Dar care nu ne-au uitat niciodată”.
Pasagerii au citit afișul în tăcere. Unii au zâmbit. Alții au lăsat o monedă pe scaun. Iar șoferul și-a continuat călătoria. Mai încet, cu mai multă grijă. Uneori se oprea puțin înainte, pentru ca o bunică să i se alăture.
Pentru că acum înțelegea: fiecare bunică este mama cuiva. Fiecare zâmbet este o mulțumire. Și fiecare „puține cuvinte” poate schimba viața cuiva.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.