Câinele îl privea cu rugăminte în ochii lui mari și triști — privirea aceea îți dădea fiori. Apoi, din nou, porni după mașină. După ce trecu de barieră, Richard aruncă o privire în oglinda retrovizoare — câinele stătea în mijlocul drumului, de parcă își lua rămas-bun…
Era un câine mare, păros, cu urechi lăsate și evident fără rasă. Își muta greutatea de pe o labă pe alta și scâncea încet.
— Uau, ce paznic! Mă lași să trec? Trebuie să sun, — spuse Richard cu precauție, apropiindu-se de câine fără mișcări bruște. Cine știe ce-i trecea prin minte… Întinse mâna spre butonul de apel și anunță sosirea sa.
Câinele continua să scâncească și îl privea cu aceeași expresie sfâșietoare din ochii lui mari, negri.
Bariera se ridică, Richard urcă în mașină și porni către casa indicată de navigator. Câinele alerga pe lângă el, iar când opri mașina și coborî pentru a se întâlni cu bărbatul care-l aștepta la poartă, câinele îl urmă.
— Ce faci, Morris, ți-e frig? Da, frățioare, grea o să-ți fie iarna… — spuse Gregory, stăpânul casei, întâmpinându-l pe Richard și mângâind câinele după ureche.
— Impunător câine, — remarcă Richard ca să mențină conversația. — E de pază?
— Nuuu. Nu e al nimănui. Vara trecută a apărut de nicăieri. În sezon vin mulți oameni aici, toți îl hrăneau. E blând, fără pic de agresivitate și era încă pui.
Copiii se jucau cu el, îl alintau. I-au dat un nume haios — Morris. Apoi, se pare, cineva chiar l-a luat. Dar când s-a terminat sezonul și toți au plecat… s-a dovedit că nimeni nu-l vrea cu adevărat.
Eu îl mai hrănesc când vin. Dar în afară de mine, acum nu mai e nimeni pe-aici. Doar cu jeep sau camion poți ajunge — drumul e dezastru, de ani de zile nu-l putem repara. Și eu vin rar…
De-aia zic — o să-i fie greu… O să dispară…
Gregory îl pofti pe oaspete în casă, iar câinele rămase la poartă, privind tăcut.
După vreo două ore, Richard își încheie treburile. În ciuda insistențelor lui Gregory de a rămâne la cină și peste noapte, el decise să plece — voia măcar să iasă din zona de drum prost înainte să se lase întunericul.
Morris se învârtea tot pe lângă poartă. Când îl zări pe Richard, se așeză lângă portiera șoferului și îl privi din nou cu ochii aceia triști, adânci și rugători. Apoi, din nou, alergă după mașină.
Când Richard trecu de barieră, mai aruncă o privire în oglindă — câinele stătea în mijlocul drumului, de parcă își lua adio…
Richard mergea încet pe drumul desfundat, dar gândurile îi alergau mai repede decât mașina. Imaginea câinelui, rămas în mijlocul drumului, nu-i ieșea din minte. Ochii aceia… acel fel tăcut, dar atât de clar de a cere: „Ia-mă.” Câinele nu lătra, nu sărea, nu forța nimic. Doar… rămăsese acolo. Cu speranță.
Ajuns la primul drum asfaltat, Richard încetini și opri mașina pe margine. Stătea în liniște. Motorul ronțăia molcom, dar în interiorul lui se auzea altceva: o mustrare surdă, o neliniște, un gând care nu-i dădea pace.
„Și dacă nu va supraviețui iarna?”
Ridică ochii și privi în oglindă. Întunericul începea să cadă peste drumurile pădurii. Îi venea să înjure. Pe el. Pe lume. Pe toți cei care l-au hrănit „din milă” și apoi l-au uitat. Pornise deja de 15 minute, dar simțea că a plecat de o viață. Iar Morris… era tot acolo, poate încă aștepta.
Fără să mai stea pe gânduri, întoarse mașina și demară înapoi. Când ajunse din nou la barieră, era deja aproape noapte. Farurile luminau drumul noroios, iar într-un con de lumină, chiar acolo unde-l lăsase, stătea… Morris.
Câinele nu se mișcase. Când farurile l-au atins, s-a ridicat încet, dar nu s-a apropiat. Aștepta. Tăcut. Reținut. Cu acea demnitate aparte pe care doar animalele abandonate o cunosc.
Richard coborî geamul.
— Hai… Urcă, băiete.
Morris nu se mișcă. Doar înclina ușor capul, de parcă încerca să înțeleagă dacă este vis sau realitate.
— Nu te chem de două ori… — rosti Richard, cu o voce moale, aproape tremurată.
Atunci câinele păși încet, cu grijă, până lângă portiera din spate. Richard coborî, deschise ușa și ridică cu grijă câinele înăuntru. Blana lui era rece, umedă și plină de frunze uscate. Dar ochii… ochii străluceau. Nu mai era rugă în ei. Era mulțumire.
În drum spre casă, Morris adormi ghemuit pe bancheta din spate. Richard trăgea cu ochiul din când în când în oglinda retrovizoare. Simțea o căldură ciudată în piept. Nu mai era singur.
Ajunși acasă, în garaj, Richard se opri și oftă.
— Bine ai venit, bătrâne.
Îi pregăti un bol cu apă și altul cu mâncare caldă. Când Morris termină, se lipi de canapeaua din birou, ca și cum ar fi știut că locul acela e al lui.
Trecuseră două săptămâni.
Morris începuse să prindă curaj. Nu mai era tăcutul de pe drum. Se trezea primul dimineața, îl aștepta pe Richard la ușă, îl însoțea în curte, îl asculta. Se obișnuise cu lesa, dar nu avea nevoie de ea. Mergea cuminte, cu pasul sincronizat cu cel al stăpânului.
Richard, care până atunci nu avusese niciodată un câine, se mira de câtă liniște îi aducea ființa asta tăcută. Nopțile erau mai calde, zilele — mai ușoare. Iar când, într-o seară, Morris s-a cuibărit lângă patul lui, Richard a întins mâna și i-a spus:
— Tu știi că nu mai ești singur, da?
Câinele a ridicat ușor capul, a dat o dată din coadă, și apoi și-a pus botul pe marginea patului. Nu era nevoie de cuvinte.
Într-o zi, Richard primi un telefon de la Gregory.
— Auzi… Nu l-ai văzut pe Morris, nu? Am venit azi la cabană, și nu e… Nu-mi răspundea nimeni la mesaje, așa că…
— E aici, — spuse Richard simplu. — Cu mine. De două săptămâni.
Gregory tăcu o clipă.
— Aha… Nu te întreb nimic. Doar… îți mulțumesc. Mai rar oameni ca tine, Richard. El a meritat șansa asta. Și tu la fel.
În primăvară, Richard și Morris mergeau zilnic prin parc. O fetiță cu codițe se opri în fața lor și întrebă cu ochii mari:
— Domnule, cum îl cheamă?
— Morris, — răspunse Richard zâmbind.
— E din rasa „dragoste”, nu?
Richard râse ușor, dar ochii i se umeziră.
— Exact așa, micuțo. Exact așa.
Și când Morris se așeză lângă el, privind cerul senin cu acel calm pe care doar cei salvați îl au, Richard înțelese:
Câteodată, nu noi salvăm câinii.
Ci ei ne salvează pe noi.