— Iartă-mă, Elizabeth, dar sunt încă un bărbat tânăr și sănătos. Am nevoile mele, — Victor își plecase privirea spre podea. — Am nevoie de o femeie completă. Iar tu, iartă-mă, nu vei mai fi niciodată așa. Îmi pare rău! Îți las apartamentul, nu sunt un nemernic!
Cu aceste cuvinte, și-a pus pe umeri un rucsac mare de drumeție, a luat două valize grele și a ieșit. Elizabeth îl privi în tăcere cum pleacă. În mintea ei — doar gol. Ce i-ar fi putut spune? Dragoste cu forța nu există.
Victor fusese un cuceritor. Îi dăruia flori, ursuleți de pluș, îi cânta sub geam, o săruta sub lună, îi jura iubire veșnică. Nunta lor fusese cea mai romantică dintre toate. Viața părea un basm. O mașină, apoi un apartament, visuri despre un copil…
În weekenduri mergeau la vila unor prieteni. Acolo s-a întâmplat totul. Victor băuse și voia acasă. La rugămințile lui Elizabeth și ale prietenilor, răspundea:
— Vreau să lucrez mâine. Trebuie să predau un proiect. Iar dacă mă trezesc aici, până mă aranjez, până ajung în oraș, pierd jumătate de zi. Vreau luni dimineață să arăt ce am făcut.
— Dar ai băut! — Elizabeth făcu o ultimă încercare.
— Elly, merg cu grijă. Nu mai mult de 40 km/h. Ajungem acasă, dorm bine, și dimineață mă apuc de lucru!
S-au luat rămas-bun de la prieteni și au plecat. La început, Victor conducea încet, dar alcoolul începu să-și spună cuvântul — viteza creștea.
— Victor! Nu te grăbi! — striga Elizabeth. — Ai promis! Ești beat!
— Nu te teme! Am cinci ani de experiență la volan! — râdea el apăsând pe accelerație.
În față — o curbă periculoasă.
— Victor, încetinește!
— Ce să încetinesc? Uite cum o iau!
Lovitură. Geam spart. Durere. Întuneric.
Elizabeth își reveni abia în spital. Încercă să se ridice — nu reuși. Să vorbească — gâtul nu scotea sunet. Disperare. Lângă ea — mama.
— Elly, draga mea! În sfârșit! Domnule doctor Martin!
Pași. Un medic tânăr în costum verde se apropie, o examină, îi luă pulsul, îi privi ochii:
— Nu vă faceți griji. Efectele sunt post-operatorii, după comă. Vorbirea va reveni.
— Acesta e doctorul Martin Duval, — îi explică mama. — Când s-a întâmplat accidentul, nimeni nu voia să te opereze. El a făcut-o timp de zece ore. Ți-a salvat viața. Te-a pus în comă controlată. Și astăzi a decis să te trezească.
„Ce s-a întâmplat cu Victor?” — ar fi vrut să întrebe. Și atunci el a apărut.
— Elly! Te-ai trezit! Sunt atât de fericit! Iartă-mă! N-am știut că va fi așa! Voi face totul pentru ca tu să te faci bine!
Acasă s-a întors într-un scaun cu rotile. A învățat din nou să vorbească, dar să se miște — nu. Doctorul Martin Duval a venit înainte de externare:
— Ai avut un accident grav. Corpul e complet paralizat. Copilul s-a pierdut.
Tratamentul pe care l-am aplicat poate să te facă sterilă. Dar altfel nu ai fi supraviețuit. Șansa de recuperare e mică, dar există. Am o metodă proprie. Vrei să încercăm?
Elisabeta îl privi lung pe doctorul Duval. Avea în ochi o blândețe pe care nu o mai văzuse de mult. Nici măcar la Victor, nici măcar în vremurile bune.
— Da, — șopti ea cu vocea abia auzită. — Încercăm.
Așa a început totul. Zilele treceau una câte una, toate asemănătoare la început. Kinetoterapie, exerciții de respirație, tratamente, lacrimi, epuizare. Corpul nu răspundea. Dar Martin nu ceda. În fiecare dimineață, el apărea în salonul ei, cu același calm, cu aceleași cuvinte liniștitoare.
— Știu că doare. Dar e semn că ești vie. Și că ai unde merge mai departe.
Victor dispăruse rapid din peisaj. În primele săptămâni mai trimisese câteva mesaje — scurte, fără suflet. Apoi… tăcere. Elisabeta nu plângea după el. Nu mai avea lacrimi pentru cei care renunțau la ea când avea cea mai mare nevoie.
Mama ei era alături. Noapte și zi. O spăla, o îmbrăca, o hrănea cu lingurița. Uneori adormeau amândouă, epuizate, una într-un fotoliu, cealaltă într-un pat rece. Și Martin. Mereu Martin. Era deja mai mult decât medic. Era speranță în halat verde.
Timpul trecea. Cu eforturi uriașe, Elisabeta reușea să miște degetele de la mâini. Apoi piciorul stâng. Apoi… un zâmbet. Încetul cu încetul, revenea la viață. Nu așa cum fusese — ci altfel. Mai conștientă, mai puternică, mai vie ca niciodată.
— Vrei să mergem în grădină? — o întrebase Martin într-o dimineață de primăvară.
— Da, — zâmbise ea. — Dar doar dacă mi-o promiți pe cea cu magnolii.
— E a ta, — spusese el și o luase, cu tot cu cărucior, spre lumină.
Acolo, sub ramurile înflorite, Elisabeta l-a întrebat ceva ce o frământase de mult:
— De ce ai ales să rămâi lângă mine, Martin? Puteai să salvezi viața mea și să mergi mai departe. Ca toți ceilalți.
El a tăcut o clipă. Apoi s-a așezat lângă ea pe o bancă și i-a luat mâna, pe care acum putea să o strângă ușor.
— Pentru că într-o noapte, în sala de operații, când nimeni nu mai credea… ai plâns. Erai în comă, dar o lacrimă ți-a curs pe obraz. Și atunci am știut că în tine mai e viață. Și că nu am voie să te las.
Ochii ei s-au umplut de lacrimi.
— Ai văzut lacrima mea?
— Am simțit-o. De atunci e și viața mea.
În următoarele luni, Elisabeta a reușit imposibilul. A făcut primii pași cu sprijin. Apoi, cu cadru. Apoi… liberă. Martin era acolo, la fiecare pas. Cădea, o ridica. Plângea, o ținea de mână. Râdea, râdea și el.
Într-o seară, în același parc cu magnolii, ea a spus:
— Vreau să plec din oraș. Departe. Să încep din nou. Dar nu vreau să merg singură.
Martin a zâmbit.
— Te duc eu. Oriunde.
— Nu. Nu să mă duci. Să vii cu mine.
Și așa au făcut. Au lăsat în urmă orașul, amintirile, paturile de spital. Au cumpărat o căsuță mică la marginea unui sat, cu flori la geam și o livadă în spate. Elisabeta și-a deschis un atelier de pictură pentru copii. Martin consulta oameni din satele din jur — mergea cu bicicleta, cu trusa medicală în spate.
Într-o seară, în grădină, când se auzeau greierii și totul era învăluit în miros de fân, Elisabeta i-a șoptit:
— Mi-e frică să sper… dar simt că s-ar putea întâmpla ceva.
Martin o privi în tăcere. Apoi, ca și cum știa deja, o mângâie pe obraz.
— Ce anume?
— Poate… un miracol.
Trei luni mai târziu, testul de sarcină era pozitiv. Medicii nu înțelegeau cum. Dar ea știa: corpul nu uită să trăiască, când e iubit cu adevărat.
La naștere, Martin a fost primul care a ținut fetița în brațe. Avea ochii lui și gura Elisabetei. O numiră Clara — pentru că înseamnă „luminoasă”.
Când într-o zi Victor a apărut la poarta atelierului, murdar, epuizat, cu un buchet jerpelit în mână, Elisabeta îl privi calm și-i spuse:
— Mulțumesc că ai plecat.
— Dar… eu… m-am întors…
— Eu nu mai sunt acolo unde m-ai lăsat.
A închis ușa și s-a întors în atelier. Clara colora cu degetele o floare de magnolie. Martin pregătea ceai. Afară bătea vântul, dar înăuntru era cald.
Viața ei nu fusese dreaptă. Dar, în cele din urmă, o purtase exact acolo unde trebuia.