Petrică era un băiat de opt ani, plin de viață și de năzbâtii. Nu trecea o zi fără ca în curtea lor mică, dintr-un sat de lângă Ploiești, să nu se audă râsete, chiote sau strigătele disperate ale mamei lui, Mara, care încerca zadarnic să-l țină în frâu. Însă de când în viața lui apăruse Rex, un cățel cu ochi blânzi și coadă mereu în mișcare, zilele lui Petrică deveniseră și mai pline.
Rex nu era un câine oarecare. Îl găsise pe marginea drumului, într-o seară de primăvară, ud până la piele, tremurând și cu privirea pierdută. Petrică nu se îndurase să-l lase acolo. L-a luat în brațe, l-a dus acasă și, deși Mara nu voia inițial să mai aibă un animal în curte, privirea câinelui și bucuria din ochii băiatului au înmuiat-o. L-au botezat Rex și din ziua aceea au fost de nedespărțit.
De dimineață până seara, Petrică și Rex colindau împreună dealurile din jurul satului. Făceau curse pe lângă șură, se bălăceau în gârlă vara și alergau prin frunzele uscate toamna. Noaptea, dormeau împreună în patul băiatului, spre disperarea Marei, care știa că n-are nicio șansă să-i despartă.
Într-o zi, Petrică a făcut una dintre cele mai mari prostii de până atunci. În timp ce Mara întindea rufele pe sârmă, băiatul s-a gândit că ar fi distractiv să deseneze cu cărbune pe peretele casei. Și nu orice — o caricatură a mamei, cu șorțul legat strâmb, părul ciufulit și o mătură în mână. Rex l-a privit curios, dând din coadă, dar fără să înțeleagă vreo clipă că nu era o idee bună.
Când Mara a văzut „opera de artă”, a rămas fără cuvinte. L-a certat pe Petrică și, ca pedeapsă, l-a trimis în colțul camerei, lângă fereastră, să stea acolo până se învață minte. Cu ochii în pământ și obrajii înroșiți, Petrică s-a dus fără să scoată un cuvânt.
Ceea ce a urmat avea să fie momentul care i-a schimbat mamei lui inima. După câteva minute, Mara s-a dus să vadă ce face copilul. Spre surprinderea ei, Rex stătea nemișcat lângă băiat, cu capul sprijinit pe genunchii lui, de parcă ar fi spus: „Dacă Petrică e pedepsit, stau și eu cu el.”
Nimeni nu-l chemase, nimeni nu-i spusese să facă asta. Pur și simplu, cățelul și-a urmat prietenul și i-a ținut companie în pedeapsă. În acel moment, Mara a simțit un nod în gât. Nu era doar un câine. Era fratele lui Petrică în formă de blană și coadă.
Fără să stea pe gânduri, a ridicat băiatul în brațe, l-a pupat pe frunte și i-a spus că pedeapsa e anulată. „Dacă un câine știe să-și susțină prietenul, cred că pot și eu să fiu mai blândă”, a rostit ea, lăsând lacrimile să-i curgă pe obraji.
Din ziua aceea, legătura dintre cei trei a devenit și mai puternică. Petrică a început să înțeleagă mai bine ce înseamnă responsabilitatea, iar Mara nu-și mai făcea griji. Oriunde mergea Petrică, Rex era cu ochii pe el. La joacă, la școală, la bunici, la câmp. Nu conta.
Iar când venea seara, băiatul își punea capul pe perna lui, iar Rex se tolănea la picioarele patului, cu botul pe lăbuțe. Înainte să adoarmă, Mara privea scena și, în gândul ei, mulțumea cerului că fiul ei avea alături un prieten atât de devotat.
Povestea lor a devenit cunoscută în tot satul. Vecinii spuneau că, dacă ar fi fost oameni, Petrică și Rex ar fi fost frați buni. Unii chiar glumeau că, la cât de bine se înțeleg fără cuvinte, poate cățelul o să vorbească într-o zi.
Astăzi, Mara spune tuturor că, de când Rex e în viața lor, se simte mai liniștită. „Cât timp Petrică e în lăbuțele lui Rex, eu știu că-i bine”, oftează ea cu un zâmbet cald.
Pentru că uneori, dragostea adevărată nu poartă haine elegante, nu umblă cu telefoane scumpe și nu face promisiuni. Uneori, vine pe patru lăbuțe, cu un nas umed, o coadă veselă și un suflet mai curat decât orice inimă de om.