Stând pe o bancă în fața magazinului, îmi navigam absentă prin telefon, abia remarcând lumea agitată din jurul meu. Oameni treceau în grabă — unii vorbind la telefon, alții concentrați pe sarcinile lor. Aș fi rămas la fel de indiferentă, dacă nu ar fi fost vocea unui copil — subțire, obosită, dar remarcabil de serioasă.
„Mătușică, nu vrei cumva un bebeluș? Te rog, ia-l pe frățiorul meu. Are doar cinci luni și e foarte flămând…”
Am ridicat privirea și am văzut o fetiță de vreo șase sau șapte ani, subțire și pierdută într-o jachetă mult prea mare, cu coada de cal încurcată. Lângă ea stătea un cărucior vechi, din care se auzea respirația blândă a unui prunc.
„Unde e mama ta?” am întrebat încet.
„E obosită… Doarme de mult timp. Îl hrănesc eu pe frățiorul meu. Ne-a mai rămas doar pâine și apă…”
„Și unde locuiți?”
Fetița a făcut un gest cu mâna spre un bloc dărăpănat cu cinci etaje.
„Acolo. L-am sunat pe tata ieri, dar a spus că trebuie să ne descurcăm cumva… Nu vine…”
Ceva în mine s-a strâns, ca un arc. Voiam să țip, să plâng, dar fetița a rămas remarcabil de calmă. De dragul frățiorului ei, găsise puterea să nu renunțe.
Am pornit împreună. Eu căram bebelușul, iar ea mergea lângă mine, privind în sus anxioasă, de parcă i-ar fi fost frică să nu dispar și eu ca orice alt adult din viața ei.
Apartamentul era întunecat, umed și rece. Jucării erau împrăștiate într-un colț; pe masă zăcea o notă: „Iertați-mă, copii. Nu mai pot. Sper ca oameni buni să vă găsească.”
Am chemat imediat o ambulanță, iar în scurt timp au sosit și ofițerii de la protecția copilului. Dar nu puteam pur și simplu să plec. Șase luni mai târziu, Liza și Andrei au devenit copiii mei adoptivi.
Acum avem o casă care miroase a prăjituri proaspete și răsună de râsete de copii — unde nimeni nu mai imploră: „Te rog, ia-l pe fratele meu — e flămând.”
A trecut aproape un an. Andrei zâmbește, bate din palme ori de câte ori ajung acasă. Uneori se trezește noaptea și plânge fără motiv. Îl iau în brațe, îl strâng la piept și se liniștește instantaneu.
Liza arată mai matură decât vârsta ei, dar acum e fericită. Are camera ei, un iepure de pluș preferat și o pasiune nou descoperită pentru clătite. Obișnuia să le ardă, dar acum mă cheamă cu mândrie:
„Mami, gustă-le pe astea — sunt cu banane, exact ca ale tale!”
Primul „Mami” a ieșit în timpul unui prânz cu macaroane cu brânză:
„Mami, dă-mi ketchup-ul—”
A roșit. „Scuze… Știu că nu ești adevărata mea—”
Am îmbrățișat-o. „Adevărata — pentru că te iubesc. Pe bune.”
De atunci, mă strigă așa pentru că vrea ea.
Vizităm mormântul mamei lor. Nu o judec. S-a frânt. Poate, oriunde ar fi, e bucuroasă că am ieșit din magazin în acea zi și am auzit-o pe Liza.
Atunci, Liza nu cerea doar pentru fratele ei. Căuta speranță. Eu am răspuns: „Sunteți necesari. Amândoi.”
Nu cu mult timp în urmă, Liza și-a pierdut primul dinte. L-a ținut în palmă, strălucind.
„Mami, asta înseamnă că sunt mare acum, nu-i așa?”
Am râs printre lacrimi. Pentru că acum poate, în sfârșit, să fie doar un copil — purtând pijamale cu urși, vârând o notă sub pernă: „Dragă Zână Măseluță, dintele a plecat, dar poți lăsa totuși o monedă — fără griji.”
Andrei a început să meargă. Pașii lui blânzi sunt muzică. De fiecare dată mă privește de parcă ar întreba: „Ești încă aici?” Eu răspund: „Întotdeauna.”
Am sărbătorit prima lui aniversare — baloane, o lumânare, un tort. Liza a copt prăjituri și a scris într-o felicitare:
„La mulți ani, Andrei. Acum toți avem o familie.”
În acea seară a adormit pe umărul meu — pentru prima dată calmă, fără frică — pur și simplu un copil. Fiica mea.
O Nouă Primăvară
În primăvară am plantat flori. Liza a scos o scrisoare.
„Pot să o îngrop? E pentru mama — prima noastră.”
Am aprobat. A citit cu voce tare:
„Mamă, îmi amintesc de tine. Uneori îmi lipsești. Nu sunt supărată. Suntem bine acum. Avem o mamă care ne iubește. Sunt aproape mare. Totul va fi bine. Nu te-am uitat — doar te lăsăm să pleci. Cu dragoste, Liza ta.”
A îngropat scrisoarea, a netezit pământul.
„Mulțumesc că ne-ai dat viață. Acum lasă-ne să mergem. Suntem în siguranță.”
Uneori, pentru a schimba soarta cuiva, trebuie doar să asculți — și să rămâi.
Acum, când noi trei mergem pe stradă, oamenii zâmbesc. Văd o familie obișnuită — și au dreptate. Aceasta este fericirea obișnuită: liniștită, reală, salvatoare.
Doi ani au trecut. Liza este în clasa a treia. Andrei bolborosește primele lui cuvinte, cântând „Mama”. Și eu sunt întotdeauna aici. Și nu voi pleca niciodată.