Afară ningea liniștit. Maria se întorcea de la muncă — deja se întuneca, iar singurul felinar aprins era lângă magazin. În sat iluminatul era slab, așa că, imediat ce se abătea de la drumul principal, trebuia să aprindă lanterna de pe telefon.
Lucra într-un mic magazin local. De curând absolvise liceul, dar nu reușise să plece la oraș la facultate — pur și simplu nu existau posibilități. Maria era un copil venit târziu în familie și nu-și putea lăsa părinții. Tatăl ei abia se pensionase, iar mama lucra încă la fermă. Banii erau mereu puțini, dar Maria nu se lăsa doborâtă — muncea în magazin și aducea un venit cât de cât în casă.
Deschizând poarta, Maria intră în curte. Scuturând zăpada de pe pantofi, păși înăuntru. În sufragerie, mama ei tricota șosete în fața televizorului, iar tatăl dormita pe canapea.
— Maria, ai ajuns? Îți încălzesc cina! — spuse mama, lăsând repede tricotatul și fugind în bucătărie.
— Mamă, aș putea să-mi încălzesc singură, nu te grăbi…
După cină, Maria se retrase în cameră. Întinsă pe pat, reflecta. Când era la școală, visase să plece la oraș, să intre la facultate. Dar visele rămăseseră nerealizate — conștiința nu-i permitea să-și lase părinții.
Viață personală nu avea. Băieții din sat plecaseră aproape toți, iar cei rămași erau fie căsătoriți, fie deloc atrăgători. Își aminti de un băiat — David — care cândva părea interesat de ea. Dar după liceu plecase brusc, fără explicații. Atunci Maria crezuse că e iubirea vieții ei. Mai târziu înțelese — pentru el fusese doar o aventură.
La magazin, Maria lucra cu mătușa Valentina. Aveau program „două zile cu două zile”, iar mâine era ziua ei liberă. Cu acest gând adormi.
Se trezea devreme — mai devreme ca părinții. Îi intrase în obicei să se ridice odată cu soarele. În zilele libere, hrănea găinile și pregătea micul dejun. Era ritualul ei.
Mai târziu se trezi și mama:
— Draga mea, de ce te scoli așa devreme? E ziua ta liberă!
— M-am trezit deja, mamă. Știi cine a cumpărat casa de lângă tanti Agata?
— Nu am văzut… Interesant. E tare bătrână casa aia.
— Am zărit ieri un bărbat acolo. Poate nu chiar bărbat — pe la vreo 40 de ani. Și știi cine tot se învârtea pe lângă? Carina. Poate speră să se mărite cu el!
— Acea Carina? Mereu cu ochii pe orășeni…
— Mamă, dar cu cine să ne uităm aici? Tu știi bine că nu mai sunt băieți liberi în sat. Iar cei care sunt… mai bine singură!
— Dar uite, Martin — băiat bun, gospodar. Îți place de el din copilărie.
— Nu, mamă, Martin nu e pentru mine. Mai bine singură.
Stăteau la ceai. Tatăl plecase deja — deși pensionar, mereu mai câștiga ceva: ara, curăța zăpada. Avea tractorul lui.
Maria sorbea ceaiul și se întreba: oare rămâne în sat pentru că vrea cu adevărat, sau doar pentru că mama o face să se simtă vinovată? Această întrebare revenea tot mai des.
După curățenie și mic dejun, Maria se duse să se întâlnească cu prietena ei, Carina. Stabiliseră să se vadă la leagăne. Carina întârziase aproape o oră. Maria înghețase bine, deși primăvara se apropia.
— Carina, cât să te mai aștept?! Ne-am înțeles la șase! E aproape șapte! — zise Maria, iritată.
— Așteaptă, am ceva să-ți spun — o să cazi jos!…
Trecuseră luni bune de când David râsese în fața Mariei, ironizând-o pentru sarcina ei și numind-o „prostuță de la țară”. Ce nu știa el atunci era că tocmai această umilință avea să devină punctul de cotitură în viața fetei. În loc să se închidă în sine sau să caute iertare, Maria a ridicat capul sus și a hotărât că nu va mai permite niciodată nimănui să o calce în picioare.
Întâi, a tăcut. A păstrat totul în sine și s-a concentrat pe ceea ce conta: copilul. A muncit mai mult, a început să citească despre drepturile femeilor, despre alocații, despre cum să se descurce singură. Mătușa Valentina a sprijinit-o din umbră. Mama, deși la început rușinată de vorbele lumii, i-a devenit aliată. Iar tata, în stilul lui sobru, i-a adus o căruță de lemne într-o zi și i-a zis: „Pentru tine și copilul tău, să nu-ți lipsească căldura”.
După naștere, Maria a decis să nu se mai mulțumească cu puțin. A început să încropească mici produse — gemuri, broderii, decorațiuni de iarnă — și să le vândă online. A fost greu la început. Dar comanda cu comanda, povestea ei a început să atragă clienți. O revistă regională a scris despre „tânăra mamă singură care nu s-a lăsat doborâtă”. Apoi un blogger cunoscut i-a promovat afacerea. Într-un an, avea deja peste o mie de urmăritori fideli și trăia din ceea ce producea.
A reușit să închirieze o mică căsuță aproape de marginea satului, unde și-a amenajat un atelier. Micuțul Luca mergea deja la grădiniță. Era vesel, cuminte și semăna… exact cu tatăl lui. Dar Maria nu-i povestise nimic. Încă nu era momentul.
Într-o zi de toamnă, pe când Maria se întorcea de la târgul din oraș unde își vânduse produsele, l-a văzut. David. Mai slab, mai bătrân, mai… pierdut. Stătea în fața fostului magazin, rezemat de zid, cu o geantă mică și privirea rătăcită. Ochii i s-au întâlnit pentru o clipă. El a clipit, ezitând, apoi a făcut un pas spre ea.
— Maria… pot vorbi cu tine?
— Ai vorbit destul data trecută, David.
— Știu. Și îmi pare rău. Nu am fost om atunci. Am fost un laș.
Maria tăcea. Îl asculta, dar nu-l privea direct.
— Am trecut prin multe. Am pierdut locul de muncă, am plecat din oraș. M-am întors aici, poate cu speranța că mai pot îndrepta ceva.
— Ce anume? — întrebă ea calm.
— Pe tine. Pe noi. Pe copil…
Acum Maria ridică privirea. Ochii ei erau limpezi, dar reci.
— Copilul e bine. Îl cheamă Luca. Are un zâmbet ca al tău și inima mea. Dar noi, David? Noi nu mai suntem de mult.
El înghiți în sec. A vrut să spună ceva, dar ea îl opri cu un gest.
— N-ai întrebat niciodată ce-am simțit atunci. Cum a fost să port un copil singură. Să muncesc cu burta mare. Să aud șoapte prin sat. Dar știi ce? N-am avut nevoie de milă. Am învățat să fiu puternică. Nu pentru tine. Pentru el. Pentru mine.
David coborî privirea.
— N-am venit să cer nimic… doar să spun că regret.
— Regretul tău nu-mi plătește nopțile nedormite. Dar apreciez că ai avut curajul să vii.
— Pot… pot să-l văd măcar?
Maria ezită. Se uită spre drumul care ducea spre grădiniță. Apoi, încet, clătină din cap.
— Nu acum. Poate într-o zi, când vei fi mai mult decât un regret. Când vei construi ceva, nu doar te vei întoarce la ruine.
David a plecat fără să spună nimic.
Maria rămase în drum. Inima îi bătea tare. Nu de emoție, ci de certitudine: trecuse testul. Nu pentru el, ci pentru ea însăși. Și asta era răzbunarea cea mai dulce — să fii bine, atunci când nimeni nu mai crede în tine.