În liniștea desăvârșită a camerei, telefonul a emis un bip scurt, luminând tavanul cu o lumină rece, albastră. Era ora două dimineața. Larisa a întins cu grijă mâna spre noptieră, încercând să nu-și deranjeze soțul, dar Victor se ridicase deja în cot, cu ochii larg deschiși.
„Cine scrie la ora asta?” a întrebat el într-o șoaptă răgușită, ascultându-și propria întrebare.
Vocea lui era egală, dar ceva din ton l-a făcut pe Larisa să înghețe, de parcă i-ar fi fost frică să audă răspunsul.
Ea a întors în tăcere ecranul telefonului, astfel încât soțul ei să poată vedea fotografia. Era un băiat de aproximativ zece ani: blond, cu pistrui pe nas și un zâmbet dureros de familiar.
Victor a pălit. În lumina slabă a veiozei de veghe, fața lui părea o mască, lipsită de expresie.
„De unde ai luat asta?” a bâlbâit el, înghițind în sec.
„Știu totul, Victor”, a spus Larisa încet, de parcă ar fi vorbit cu ea însăși. „Despre Cristi. Despre Nadia din Reșița. Despre pensia alimentară pe care ai plătit-o până anul trecut.”
Vocea ei era surprinzător de calmă, prea calmă pentru o astfel de conversație. Așa vorbesc oamenii care și-au acceptat de mult durerea și acum pur și simplu constată fapte.
„Larisa…” a început el, întinzându-și mâna, dar ea s-a îndepărtat blând, dar decisiv.
„Lasă-mă să termin. Știu cum îl cheamă, când s-a născut — cu două săptămâni mai devreme, în martie. Știu că este alergic la citrice și că fotbalul este activitatea lui preferată. Și știu că mama lui a murit de cancer acum un an.”
Victor a stat nemișcat, privind dincolo de ea. Degetele lui frământau mecanic marginea păturii — un vechi obicei care îi trăda nervozitatea.
„De cât timp știi despre asta?”
„Trei ani”, a răspuns ea fără ezitare. „Îți amintești când ți-ai uitat telefonul înainte de o călătorie de afaceri? A venit un mesaj de la ea. Nu m-am putut abține, am citit conversația.”
Larisa își amintea acea zi de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Cum îi tremurau mâinile în timp ce derula mesajele. Cât de greu îi era să respire, aflând noi detalii. Cum stătuse apoi în bucătărie, amestecând mecanic ceaiul care se răcise de mult.
„De ce ai tăcut toți acești ani?”
„Ce trebuia să fac?” A zâmbit slab. „Să fac o scenă? Să cer divorțul? Fiica noastră se pregătea pentru ultimul an de școală. Avea nevoie de stabilitate, înțelegi?”
„Îmi pare rău”, vocea îi tremura. „Ar fi trebuit să-ți spun totul imediat. Dar mi-a fost frică…”
„De ce?” Larisa a clătinat din cap. „Că nu voi accepta adevărul? Că voi pleca? Victor, suntem împreună de douăzeci și cinci de ani. Chiar ai crezut că nu pot face față la asta?”
Soțul ei a rămas tăcut, privind în jos.
„Ce acum?” a întrebat el după un timp.
„Acum?” Larisa a privit din nou fotografia. „Acum trebuie să-l luăm la noi.”
„Ce?!” Victor și-a ridicat involuntar vocea. „Cum poți decide așa ceva deodată?”
„Victor, e fiul tău! Mama lui a murit și el locuiește într-un orfelinat de aproape un an. Chiar crezi că aș lăsa copilul tău să crească fără o familie?”
„Dar Ana? Cum îi vom explica toate astea?”
„Adevărul. Este mare, va înțelege.”
Nu a adăugat că vorbise cu fiica lor de luni de zile. Că Ana insistase să-și găsească fratele. Că ea fusese cea care găsise un detectiv particular care ajutase la localizarea lui Cristi.
„Și dacă nu ne acceptă? Dacă mă urăște?”
„Atunci vom aștepta. Oricât ar dura.”
Victor și-a privit soția, și i s-a părut că vede o persoană complet diferită. Fata pe care o întâlnise acum douăzeci și cinci de ani se transformase într-o femeie care nu numai că devenise mai înțeleaptă, ci și mai puternică.
Pe parcursul a trei ani, Larisa nu numai că depășise durerea trădării, dar învățase să-l iubească pe fiul lui Victor ca pe al ei. Părea incredibil.
„Și de ce mă iubești, de fapt?” a întrebat el brusc, surprinzându-se chiar și pe el însuși.
Ea a râs încet: „Pentru că ești real. Cu toate fricile, complexele și chiar cu aceste secrete. Hai să dormim”, a adăugat ea blând, atingându-i umărul. „Avem o zi grea înainte.”
„De ce?”
„Pentru că mergem la Timișoara. Am aranjat deja totul cu directorul orfelinatului.”
Victor a încercat să răspundă, dar ea se întorsese deja, trăgând pătura. Într-un minut, respirația ei era egală — ca întotdeauna, putea adormi ușor, de parcă ar fi apăsat un comutator. El a continuat să stea treaz, privind în întuneric, gândindu-se cum se întâmplă viața.
Călătoria Spre Un Nou Început
A doua dimineață, au fost treziți de un apel de la Ana:
„Mama, tata, mi-am făcut deja bagajele! Voi fi acolo într-o oră!”
„Ce bagaje?” a mormăit Victor, încă somnoros.
„Ce?! — nerăbdarea se simțea în vocea fiicei lor. — Plecăm în weekend! Trebuie să pregătim o cameră pentru Cristi. Am citit că băieților de vârsta lui le plac supereroii. Poate cumpărăm așternuturi cu Spider-Man?”
„ Ana”, Victor s-a ridicat în pat, privindu-și soția nedumerit, „ști tu?”
„Bineînțeles că știu!” a exclamat fiica. „Mama și cu mine îl căutăm de șase luni. Și oricum, tată, chiar ai crezut că nu voi observa că am un frate? Semănăm ca două picături de apă! Am văzut vechile tale fotografii.”
Se auzeau zgomote de foșnet la telefon.
„Oh, am făcut o listă de cumpărături. Și poate — să-l transferăm la școala noastră? Este excelentă și aproape de casă. Apoi pot avea grijă de el.”
Victor a ascultat-o pe fiica lui și a simțit un nod în gât. Larisa s-a apropiat din spate și l-a îmbrățișat pe umeri.
„Totul va fi bine”, a șoptit ea. „Vei vedea.”
Trei ore mai târziu, erau pe drum. Ana dormea pe bancheta din spate, strângând lista de cumpărături. Larisa studia atent documentele — se pregătea întotdeauna temeinic pentru întâlniri importante.
„Crezi că seamănă cu mine în realitate, ca în fotografie?” Victor a rupt tăcerea.
„Vom afla în curând”, a răspuns ea, strângându-i mâna. „Principalul este să nu grăbim lucrurile. Are nevoie de timp să se adapteze.”
„Și dacă…” a început el să spună.
„Nu poate fi niciun ‘dacă’”, l-a întrerupt ea ferm. „Este fiul tău. Fiul nostru. Are nevoie doar de timp să înțeleagă asta.”
Victor a dat din cap, concentrându-se pe drum. Fragmente de amintiri au ieșit la suprafață: ultima întâlnire cu Nadia, scrisorile ei, fotografii rare ale fiului său. Cum putuse să fie un laș? De ce nu a insistat asupra dreptului de a-l vedea pe Cristi mai des? De ce a permis copilului său să crească fără un tată?
Cinci ore mai târziu, au ajuns la Timișoara. Încă o oră a fost petrecută căutând orfelinatul — o clădire veche cu două etaje, pierdută la marginea orașului.
„Ești gata?” a întrebat Larisa când mașina s-a oprit.
„Nu”, a recunoscut el sincer. „Dar asta nu contează acum, nu-i așa?”
Ana nu a așteptat și a fost prima care a sărit din mașină:
„Ce mai așteptați? Vreau să-mi cunosc fratele!”
În biroul directorului, un amestec de cafea și flori umplea aerul. O femeie corpolentă într-un costum formal le-a verificat cu atenție documentele.
„Deci, sunteți tatăl biologic?” s-a uitat ea la Victor prin ochelari. „De ce apăreți abia acum?”
„Eu…” a început el, bâlbâindu-se. „Nu știam de moartea Nadiei. Ea a ascuns că era bolnavă.”
„Și dacă ar fi trăit? Ai fi continuat să plătești pensia alimentară în liniște?” vocea ei a sunat tăios.
„Elena Petru”, Larisa a intervenit blând, „înțelegem preocupările dumneavoastră. Totuși, ceea ce este important acum este că Cristi are o familie care este gata să-l primească.”
Directoarea a oftat greu:
„Ar trebui să știți: este un copil bun. Inteligent, calm. Dar foarte retras după ce și-a pierdut mama. Aproape că a încetat să mai interacționeze cu ceilalți.”
„Ne putem întâlni cu el chiar acum?” a întrebat Ana nerăbdătoare.
„Este la un antrenament de fotbal în curte.”
Au ieșit afară. Pe un teren mic, câțiva băieți jucau fotbal. Victor l-a recunoscut imediat pe fiul său — stătea în poartă, calm și concentrat, de parcă lumea întreagă din jurul lui dispăruse. Semăna leit cu tatăl său când era copil.
„Cristi!” a strigat directoarea. „Te rog, vino încoace.”
Băiatul a mers încet spre ei, privindu-i cu prudență pe străini. O zgârietură proaspătă era vizibilă pe obrazul său, iar cămașa lui era pătată de iarbă.
„Bună ziua”, a început Victor, pășind înainte. „Eu sunt tatăl tău.”
Cristi a făcut un pas înapoi instinctiv, ochii lui plini de frică:
„Mama a spus că tata a murit.”
„Nu, fiule”, a vorbit Victor încet. „Sunt în viață. Și sunt aici să te duc acasă.”
„De ce?” vocea băiatului a tremurat. „Nu am nevoie de nimeni. Nu am nevoie de nimeni.”
„Nu-i adevărat!” a exclamat Ana, intrând în conversație. „Ai mare nevoie de noi! Întotdeauna mi-am dorit să am un frate. Și iată-te!”
Ea a continuat să vorbească repede, gesticulând emoțional.Cristi o asculta, ochii lui mărindu-se. Treptat, neîncrederea s-a dizolvat din privirea lui, făcând loc curiozității. Prea multe fuseseră aruncate asupra lui în doar câteva minute.
„Știi ce?” a sugerat Larisa, adresându-se băiatului. „Hai să începem să ne cunoaștem. Încet, fără presiune. Treptat ne vom apropia, bine?”
„Pot să-mi iau echipamentul de fotbal?” a întrebat Cristi pe neașteptate. „Și o carte despre pirați? Este preferata mea.”
„Desigur că poți”, a răspuns Victor, simțind un nod în gât. „Ia tot ce vrei.”
Mai târziu, au stat într-o mică cafenea, toți patru. Cristi mânca pizza cu prudență, aruncând ocazional priviri rapide la noile sale rude. Ana i-a arătat activ fotografii cu casa lor, camera ei și i-a povestit despre școală. Larisa privea scena, zâmbind abia perceptibil.
„De ce m-ați căutat?” a întrebat Cristi brusc.
„Pentru că faci parte din familia noastră”, a răspuns Larisa simplu și sincer.
În acea seară, în camera de hotel, când copiii dormeau liniștit în camera alăturată, Victor și-a tras soția mai aproape:
„Cum reușești să fii atât de înțeleaptă?”
„Lasă-mă”, a zâmbit ea, mângâindu-i obrazul. „Pur și simplu te iubesc — cu toate greșelile tale, trecutul tău, copiii tăi. Toate astea te fac cine ești.”
Un An de Adaptare și Iubire
Săptămânile următoare au zburat neobservate: vizite interminabile la autorități, strângere de documente, întâlniri cu psihologi. Cristi a început să vină în weekenduri — la început cu prudență, dar apoi deschizându-se din ce în ce mai mult. Ana și-a asumat rolul de soră mai mare: ajutând la teme, ducându-l la antrenamente, introducându-l în oraș.
„Știi”, i-a spus ea tatălui ei într-o seară, „seamănă foarte mult cu tine. Nu doar la înfățișare — și caracterul lui!”
Victor a zâmbit. Observase și el asemănarea: în felul în care fiul său se încrunta, ponderând o problemă, sau își mușca buza când era nervos.
Totuși, curând s-a întâmplat ceea ce se temeau toți. La școală, unul dintre colegii de clasă a aflat povestea lui Cristi.
„Bastardule!” au strigat în spatele lui. „Nu ești dorit de nimeni!”
S-a întors acasă cu fața închisă și cu zgârieturi pe degete.
„Ce s-a întâmplat?” a întrebat Larisa cu grijă, tratând rănile cu peroxid de hidrogen.
„Nimic”, a mormăit el, lăsându-și capul în jos.
„Cristi…”
„Spun că m-ați luat din milă!” a izbucnit el brusc. „Că nu sunt cu adevărat al vostru! Că o familie adevărată nu e așa!”
Larisa a pus deoparte vata și s-a așezat lângă fiul ei:
„Ce înseamnă o familie adevărată pentru tine?”
Băiatul a tăcut, privind în podea.
„Odată am crezut că o familie e doar o mamă, un tată și copiii lor”, a început ea. „Dar apoi am realizat: o familie este atunci când oamenii aleg să fie împreună. În fiecare zi din nou.”
„Dar tata nu a ales. A fost nevoit”, a murmurat Cristi.
„Te înșeli”, a intervenit Victor, care stătuse în prag și auzise toată conversația. „Vino aici.”
L-a îmbrățișat pe fiul său strâns, dar blând:
„Chiar am greșit. Ar fi trebuit să fiu cu tine de la început. Dar acum sunt aici. Și în fiecare zi aleg să fiu tatăl tău — nu pentru că trebuie, ci pentru că vreau.”
Cristi a plâns, lipindu-se de tatăl său.
Un Nou Început, o Iubire Adevărată
Un an mai târziu,Cristi s-a integrat pe deplin în noua școală, și-a făcut prieteni. Împreună cu Ana, au renovat camera lui — acum existau postere cu jucători de fotbal și rafturi de cărți. Deși încă se mai retrăgea uneori în sine, astfel de momente deveneau din ce în ce mai rare.
Apoi s-a întâmplat un miracol. La un concert școlar, unde Cristi a participat la o scenetă, văzând-o pe Larisa în public, a strigat cu bucurie:
„Mama! Mamă, ai văzut cum am jucat?”
Ea a înghețat, necrezându-și urechilor. Și el alerga deja spre ea, radiind de fericire — fiul lor.
Acasă, au scos un album foto vechi cu portretul lui Victor din copilărie și au așezat lângă el fotografii noi.
„Uite cât de mult seamănă!” a exclamat Ana cu admirație. „Exact ca niște gemeni!”
„Lasă-mă să văd”, Cristi s-a strecurat între ei. „Uau! Tata, semeni leit cu mine aici!”
„Nu”, Victor a zâmbit. „Tu ești copia mea fidelă.”
Au răsfoit albumul mult timp, amintindu-și povești amuzante, făcând planuri pentru viitor. Larisa îi privea și se gândea la acel mesaj nocturn care le dăduse viețile peste cap. Acum, el devenise începutul a ceva frumos.