Soțul meu a refuzat să schimbe scutecul bebelușului nostru, spunând că „nu e treabă de bărbat”. Inima mi s-a strâns. Nu era prima dată când simțeam că duc totul singură, dar momentul acela… a fost picătura. Știam că un scandal n-avea să schimbe nimic. Nu cu el. Avea nevoie de o lecție. Una care să-l lovească exact acolo unde doare cel mai tare.
A doua zi dimineață, a văzut ceva ce nu s-ar fi așteptat vreodată.
Toată lumea spune că un copil îți umple viața, că îți dă un sens nou și că raiul întreg râde când îi auzi râsul. Dar nimeni nu vorbește despre nopțile în care stai în mijlocul sufrageriei, desculță, cu tricoul pătat de lapte, la două dimineața, întrebându-te în șoaptă cum ai ajuns căsătorită cu un om care crede că paternitatea se termină odată cu conceperea.
Eu sunt Jessica, 28 de ani, căsătorită cu Cole, 38. Avem împreună o fetiță minunată, Rosie. Are șase luni și deja mai multă personalitate decât jumătate din adulții pe care îi cunosc. Plânge pe cinci tonalități diferite și e în stare să topească sau să sfărâme inimi în câteva secunde.
Joia trecută, pe la 2 dimineața, am auzit acel plâns. Acel plâns. Știam ce urmează.
Îmi dureau toate oasele după o zi de alergat între alăptat, treburi casnice și termene-limită la muncă. Am oftat, am împins pătura deoparte și l-am zgâlțâit ușor pe Cole.
— Iubire, te rog… poți să te duci tu la Rosie? Cred că trebuie schimbată. Eu aduc șervețelele și un body curat.
A mormăit ceva și s-a întors cu spatele, trăgând pătura peste cap.
Am insistat, împingându-l mai tare.
— Serios, e a treia oară când mă trezesc. Poți, te rog, să te ocupi tu acum?
A deschis un ochi, bombănind:
— Am o ședință importantă mâine. Ocupă-te tu.
Abia mă ridicasem din pat când mirosul m-a lovit ca o palmă. M-am întors spre el:
— Cole, e nasol de tot. Am nevoie de ajutor, măcar la curățat, cât îi schimb hainele.
Atunci a aruncat replica aia care avea să schimbe tot:
— Schimbatul scutecelor nu e treaba unui bărbat, Jess. Descurcă-te singură.
Am rămas pe loc, cuplându-mi brațele în jurul pieptului. Nu era vorba doar de ce spusese… ci de cât de convins părea că are dreptate.
În întunericul dormitorului, am ascultat plânsul micuței Rosie, care devenea tot mai sfâșietor, și am simțit cum mi se rupe ceva în mine. Asta nu mai era oboseală. Era deznădejde.
L-am lăsat să sforăie și m-am dus la ea. În camera ei luminată vag de lampa în formă de lună, am curățat-o cu grijă. Mă privea cu ochi plini de lacrimi, sughițând printre suspine.
— E în regulă, iubita mea, sunt aici.
Dar cu mine cine e? Cine mă ține pe mine când nu mai pot?
Și atunci mi-am amintit. De cutia veche din dulap. De numărul pe care mi-am jurat că nu-l voi forma niciodată. Dar disperarea nu ține cont de promisiuni.
Am pus mâna pe telefon.
— Walter? Sunt Jessica… soția lui Cole.
A urmat o tăcere apăsătoare.
— S-a întâmplat ceva cu fetița?
Era abia a treia oară când vorbeam. Prima dată când am găsit numărul printre vechiturile lui Cole. A doua oară, când i-am trimis poza cu Rosie, imediat după naștere.
Atunci a spus doar: „E superbă. Mulțumesc că mi-ai oferit imaginea asta, deși n-o merit.”
Acum, am înghițit în sec.
— Rosie e bine. Dar Cole… nu se descurcă. Și cred că ar trebui să audă ceva de la tine.
Altă pauză. Apoi:
— Ce-a făcut?
I-am povestit. Despre scutec, despre lunile în care am simțit că sunt singură.
Oftează. Și acel oftat a sunat ca un om care cară în spate o viață de regrete.
— Păcatele tatălui… Ce vrei să fac, Jessica?
— Poți să vii mâine dimineață? Pe la opt?
Tăcerea s-a lungit atât de mult încât am crezut că a închis.
— Voi fi acolo.
A venit la 7:45. Părea mai bătrân decât cei 62 de ani pe care îi avea. Tremura ușor când i-am pus o ceașcă de cafea în față.
— Nu știe că vin, nu-i așa?
Am clătinat din cap.
— Dacă i-aș fi spus, n-ar fi acceptat.
A privit prin bucătărie, ochii lui oprindu-se pe scaunul de bebeluș.
— Are ochii lui.
L-am auzit pe Cole coborând scările. A apărut în prag, cu pijamalele boțite, frecându-și ochii.
— Ce fac fetele mele…?
Și s-a oprit. Când l-a văzut pe Walter.
— TATĂ?!
Cuvântul ăla a lovit aerul dintre ei ca un ciocan.
— Bună dimineața, fiule.
Privirea lui Cole a sărit de la el la mine.
— Ce naiba e asta?
— L-am chemat eu.
— De ce…?
— Pentru că cineva trebuie să-ți spună ce se întâmplă când un bărbat decide că unele lucruri nu sunt treaba lui. M-am gândit că poate vei asculta pe cineva care a plătit scump pentru aceeași greșeală.
— Asta nu te privește, i-a tăiat-o Cole.
— Ba da. Sau măcar ar fi trebuit să mă privească acum 28 de ani, când am plecat de lângă tine și mama ta. M-am ascuns în spatele ideii că unele lucruri nu mă privesc. Că scutecele nu-s treaba mea. Nici nopțile nedormite, nici vizitele la doctor. M-am mințit spunând că banii rezolvă totul.
Walter a arătat spre Rosie.
— Mi-am spus că dacă aduc bani în casă, sunt un bărbat bun. Și când mama ta mi-a cerut ajutor, am numit-o cicălitoare. Până când am început să stau tot mai mult la muncă. Până când n-a mai rămas nimic de salvat.
În cameră s-a lăsat liniștea. Doar gânguritul lui Rosie mai umplea spațiul.
— Eu nu sunt ca tine! a izbucnit Cole.
— Nu încă. Dar știu drumul pe care calci. L-am bătătorit eu primul.
Cole s-a întors spre mine.
— Deci asta e? L-ai adus pe tatăl meu ratat să-mi țină lecții?
— Nu, Cole. Ăsta e ultimul meu efort de a salva familia asta. Înainte ca Rosie să învețe că tăticul ei nu-i consideră nici măcar timpul lui.
Walter s-a ridicat.
— Ar trebui să plec. N-am dreptul să mai rămân.
A trecut pe lângă Cole, atingându-i umărul.
— Pentru ce mai valorează… aș da orice să mă întorc în timp. Dar nu pot. Tot ce pot să-ți spun e: nu face greșeala mea. Nu merită.
A plecat. Ușa s-a închis în urmă lui. Cole a rămas pe loc. Rosie s-a întins spre el, scâncind ușor.
— Trebuie să plec la muncă.
— Cole…?
— Am nevoie de timp să mă gândesc.
Ușa s-a închis din nou, de data asta mai încet.