Eram pe peronul de la Piața Unirii, așteptând metroul. Deja îmi era rău. Aveam stomacul răsucit de la chimioterapie, capul greu și pielea rece. Mi-am tras gluga mai bine peste cap, încercând să ascund ce mai rămăsese din părul meu. Adică aproape nimic. Îmi treceam palmele transpirate peste față, sperând ca măcar până la stația de acasă să pot sta jos.
Când a venit metroul, m-am urcat repede, strecurându-mă printre oameni și am prins loc chiar lângă ușă. Mă așezasem cu greu, fiecare mușchi din corp mă durea, ca și cum cineva m-ar fi bătut peste tot. În metrou, aglomerație ca de obicei. Oameni obosiți, grăbiți, fiecare cu viața lui.
La următoarea stație, Eroilor, s-a urcat o femeie trecută de șaizeci de ani cu un băiețel de vreo șase-șapte ani, probabil nepotul ei. Băiatul, vioi, s-a repezit la un loc liber din fața mea și s-a așezat fără să clipească. Femeia a rămas în picioare, ținându-se de bară, apoi s-a uitat la mine.
— Domnișoară tânără, cedați-mi locul, vă rog. Nu prea pot sta în picioare, mi-a spus pe un ton apăsat, fără să mă privească în ochi.
Mi-am ridicat ușor capul. Simțeam că vorbele îmi ies cu greu. Mă durea gâtul de la gândurile pe care nu voiam să le spun nimănui.
— Îmi pare rău, nu pot… — am șoptit aproape stins, coborând privirea, — poate îl rogați pe nepotul dumneavoastră.
Femeia s-a încruntat, a tras aer adânc în piept și a ridicat vocea:
— Cum adică nu puteți? Sunteți tânără, nu vă e rușine? Copilul e copil, iar dumneavoastră… vai de educația de azi! Ce exemplu dați? Uitați-vă la ea, domnule, zicea către un bărbat de lângă.
Se făcuse brusc liniște în vagon. Oamenii se întorceau cu privirea spre mine. Unii mormăiau, alții clătinau ușor din cap, genul acela de gesturi pe care le faci când nu știi ce să spui, dar vrei să pari implicat.
Pentru o clipă m-a încercat o furie tristă. M-am uitat la mâinile mele, palide, cu venele ieșite de la atâtea perfuzii, și m-am gândit că oamenii văd doar ce vor. Nu se întreabă niciodată ce e dincolo de o glugă sau de o față obosită.
Am ridicat încet mâinile și mi-am dat gluga jos. Capul meu chel, pielea galbenă, sprâncenele abia conturate — toate s-au arătat în lumina rece din metrou.
— Nu pot pentru că am cancer, doamnă. Azi am făcut chimioterapie. Abia mai respir. Nu vă cer milă, dar nu strigați la mine… am destul de dus, am spus, cu voce tremurată.
În vagon s-a așternut o tăcere grea. Femeia s-a înroșit la față, a clipit de câteva ori, apoi a coborât privirea. Nu a mai spus nimic. Copilul ei m-a privit cu ochi mari, fără să înțeleagă prea bine ce se întâmplase.
Metroul a oprit la Izvor. Femeia și copilul au coborât în grabă, deși nu cred că acolo aveau treabă. Oamenii din jur mă priveau altfel acum. Nu cu milă, ci cu un respect straniu, tăcut.
Mi-am tras gluga înapoi pe cap și am închis ochii.
Pentru prima dată, de multă vreme, nu m-am mai simțit victima bolii mele, ci om. Un om care, în mijlocul metroului, pe lângă fețele obosite, anonime, se simțea în același timp mai singur ca oricând și, paradoxal, incredibil de puternic.
Nu știu dacă am procedat bine, dar atunci nu mai puteam tăcea. Poate că uneori e nevoie să arăți ceea ce alții nu văd, ca să nu mai judece în gol.
Dacă povestea asta te-a atins, distribuie-o. Poate azi salvează alt suflet tăcut din mulțime.