Cum a ajuns Eliza la birou – nimeni nu-și amintea cu adevărat. Apăruse ca și cum ar fi fost acolo dintotdeauna: o femeie sau o fată tăcută, discretă – greu de spus. Unii o considerau tânără, alții credeau că e mai în vârstă, dar chipul îi era mereu acoperit de o eșarfă legată ca la țară și un pulover cu guler înalt care-i ascundea gâtul.
Spăla podelele, lustruiască toaletele, mânerele de metal ale ușilor, geamurile despărțitoare — tot ce atingeau palmele și frunțile clienților. Deja de trei luni lucra acolo și niciun angajat al băncii nu auzise vreodată un cuvânt din partea ei.
Nu purta machiaj, nu mirosea a parfum — doar prospețimea detergentului de pardoseală și aer curat. Și într-adevăr, tot biroul strălucea după trecerea ei și emana o curățenie caldă, aproape ca acasă.
Reacțiile colegilor față de ea erau diverse: unii o compătimeau, alții o ignorau, iar unii își permiteau să râdă de ea.
— Hei, muta! Aici e praf! — arăta cu degetul într-un colț perfect curat Lucas, un tânăr manager din departamentul de credite. Căuta intenționat motive ca să o provoace, dar Eliza doar lua cârpa și își făcea treaba. Nicio reacție – doar muncă.
— Uite cum transpiră! — a râs odată altcineva, dar a fost lovit ușor cu cotul de o colegă mai în vârstă, care avea compasiune pentru Eliza.
Eliza doar ofta, nu spunea nimic, ocolea grosolăniile cu delicatețe, ca și cum era obișnuită cu ele. Iar seara se întorcea în apartamentul ei micuț, hrănea peștișorii, pregătea o cină modestă și începea să picteze. Picturile ei erau pline de blândețe, aerate — acuarela curgea pe hârtie creând lumi întregi. Nu picta pentru faimă, nici măcar nu le arăta cuiva. Doar pentru ea. Uneori mergea în aer liber — atunci lucrările ei deveneau mai vii, pline de lumină naturală.
Dar noaptea era mereu chinuită de același coșmar. De nouă ani, același vis. Și în fiecare dată se trezea țipând.
Totul a început într-o noapte de iunie. În bloc se auzeau țipete, disperate. Se simțea miros de fum. Aerul greu pătrundea prin uși, prin gaura cheii. Nu ardea la ei.
Părinții Elizei și fratele ei mic au apucat actele și au fugit afară în pijamale și papuci. Pe scară erau deja vecini, toți speriați.
Ardea apartamentul de vis-a-vis, de la etajul doi. Fumul ieșea pe fereastră.
— Ați chemat pompierii? — a întrebat o femeie din bloc. Când și-a dat seama că stropii de apă i-ar putea distruge tavanul, a început să regrete că întrebase.
— Cred că da, — a răspuns cineva, cerând tuturor să tacă și să nu creeze panică.
Eliza nu cunoștea bine familia de vizavi. Se mutaseră recent — soț, soție și un băiețel, Leo, cam de șase ani. Nu socializaseră, dar băiatul se atașase de Eliza. Ea fusese profesoară – o iubită de elevi și respectată de colegi.
Era gata să coboare când a auzit un tuse slabă din apartamentul în flăcări. Era un copil. Leo era acolo.
A verificat ușa — încuiată. S-a repezit după trusa cu unelte a tatălui. A găsit o rangă.
„Doar să reușesc… Doar să nu fie prea târziu…”
Dacă vecinii și-ar fi schimbat ușa, dacă ar fi fost metalică — n-ar fi avut nicio șansă. Dar era o ușă veche, de lemn.
A reușit să o deschidă. Dincolo de ea — fum gros. Înăuntru, flăcările cuprindeau perdelele și mobila. Pe canapea zăcea femeia — probabil deja sufocată. Dar Leo?
A pipăit, a găsit corpul lui mic. Respira greu. L-a ridicat cu grijă. Ieșirea era blocată de foc. Doar fereastra.
Cu pielea arsă, Eliza a deschis geamul. Jos, pompierii întindeau pânza de salvare.
— Leo! Fiule! — a strigat tatăl lui, abia sosit. A vrut să urce, dar l-au oprit.
Eliza, epuizată, l-a întins pe Leo afară. N-a mai văzut ce s-a întâmplat. A ieșit și ea, târându-se, până când a leșinat.
Aerul proaspăt a alimentat flăcările. Totul a fost cuprins de foc.
Avea doar 22 de ani. Supraviețuirea ei a fost un miracol — medicii nu credeau că va trece de prima zi. Dar chipul i-a rămas intact.
Leo a fost salvat, spre deosebire de mama lui. Ulterior, tatăl și fiul au dispărut fără urmă.
Cauza — instalație electrică veche.
Recuperarea a fost lungă și dureroasă. Mama Elizei a murit de inimă rea când și-a văzut fiica arsă.
Cicatricile i-au acoperit mâinile, umerii, spatele. Nu-și permitea operații — așa că purta haine lungi, guler înalt.
— Eliza, vindem apartamentul? Te tratăm… — propunea tatăl.
Ea dădea din cap. Nu mai vorbea. Nu mai putea. Medicii spuneau că fizic totul era în regulă, dar psihicul o făcuse să tacă. „Stare nervoasă”, au spus. „Așteptăm.”
Apartamentul a fost schimbat. Fratele s-a căsătorit, și-a luat credit — ajutor de la el nu se aștepta. Tatăl a rămas cu un colț în caz de nevoie.
Nu mai putea preda.
— Eliza… înțeleg prin ce treceți… dar cum veți lucra cu copii? — a spus directoarea, semnând concedierea.
A dat din cap. Da. Nu mai era profesoară.
A găsit jobul întâmplător — ca femeie de serviciu într-un birou. Se întorcea de la pictură în aer liber, a văzut anunțul. A intrat. Au angajat-o. De ce? Nimeni nu știa. Dar șeful n-a regretat.
Mâinile o dureau de la arsuri, dar îndura. Curăța totul — și mâinile deveneau mai blânde, mai obișnuite cu efortul.
Toți erau mulțumiți — muta frigiderul, spăla scările, nimeni nu-și imagina cât o costa.
Când biroul s-a mutat în alt cartier, șeful a sunat un prieten:
— Henry, am o recomandare. Fata asta e un dar. Ai grijă de ea.
Așa a ajuns Eliza la bancă. Aici iar erau tineri obraznici, șefi reci… Dar muncea cu devotament.
— Hei, de ce taci mereu? — o provoca Lucas. — Nu poți sau nu vrei?
Ea nu răspundea. Doar lustrui geamul care deja strălucea.
Și într-o zi, s-au auzit șoapte. Toți clienții și angajații s-au întors spre intrare. La bancă sosise o mașină luxoasă. Din ea a coborât un bărbat și a pășit hotărât înăuntru.
— Șefule! A venit Sebastian!
Eliza continua să curețe geamul – mănușile galbene se mișcau cu grijă.
— Bună ziua, Sebastian! — l-a salutat contabila-șefă.
Eliza a tresărit. S-a întors.
Bărbatul a văzut-o. A recunoscut-o. A încremenit, apoi a pășit spre ea. Ochii i s-au umplut de lacrimi. În fața tuturor s-a pus în genunchi, i-a dat jos mănușile și i-a sărutat palmele pline de cicatrici. Toți au înlemnit, fără să înțeleagă…
În sală se lăsase o liniște ciudată. Cei de la ghișee opriseră tastaturile, clienții se uitau unii la alții, fără să înțeleagă ce tocmai se întâmplase. Un bărbat în costum scump, evident o persoană importantă, îngenunchease în fața unei femei de serviciu, îi dăduse jos mănușile și-i sărutase palmele arse, fără nicio rușine, fără nicio teamă.
Eliza rămase nemișcată. Ochii i se măriră, buzele i se desfăcură ușor — dar niciun sunet nu ieși. Doar lacrimile, care îi brăzdau obrazul. Îl recunoscuse. Era el. Sebastian.
Băiețelul pe care îl salvase din incendiu. Acum — bărbat în toată firea.
— Te-am căutat ani întregi, a șoptit el cu voce tremurată. Am plecat din oraș după înmormântarea mamei, tata nu putea suporta gândul… Tot ce s-a întâmplat… dar eu… eu nu te-am uitat niciodată.
Eliza închise ochii o clipă. Fața îi era udă de lacrimi, dar și de un zâmbet slab, aproape imperceptibil. Îi atinse obrazul cu o mână tremurătoare, iar el înclină capul ca un copil care, după ani, și-a regăsit mama.
— Nu știu prin ce ai trecut… dar am aflat. Despre spital. Despre cum nu ai mai vorbit. Despre cum ai fost dată afară din școală. Despre… toate. Iar când m-am întors definitiv în țară și am auzit numele tău la banca asta, am știut că trebuie să vin.
Eliza voia să-i spună ceva, orice, dar gâtul i se strângea de emoție. În jur, toți rămăseseră înmărmuriți, iar Lucas, cel care o tachinase zilnic, pălea pe margine, conștient că făcuse mișto de o eroină.
— Te rog… lasă-mă să-ți ofer ceva înapoi. O casă. O clinică. Sau… orice. Aș vrea să te am aproape, dacă mi-ai permite. Nici măcar nu știi… câți ani am visat ziua asta.
Eliza scutură din cap, blând. Apoi își duse mâna la piept, deschise buzunarul halatului de lucru și scoase un carnețel mic. A scris, încet, litere apăsate, apoi i-a întins foaia.
„N-am nevoie de nimic. Doar să știu că ești bine. Și că n-ai uitat.”
Sebastian își duse hârtia la piept, o strânse, apoi îi sărută din nou mâna. Apoi se ridică. Privi spre publicul mut.
— Doamnelor și domnilor, permiteți-mi să vă spun un adevăr: dacă astăzi trăiesc, este datorită acestei femei. În urmă cu 17 ani, în timp ce alții fugeau, ea a intrat într-un apartament în flăcări și m-a salvat. A pierdut tot: vocea, sănătatea, mama… dar nu s-a plâns niciodată. Acum curăță podelele pentru oameni care nici măcar nu o privesc în ochi.
Cei din sală își plecară privirile, unii rușinați, alții cu ochii umezi. Lucas făcu un pas înapoi și dispăru în biroul său, simțindu-se mic și meschin.
— De azi înainte, Eliza nu mai este femeia de serviciu. Este coordonatoarea programului nostru social de sprijin pentru victimele traumei. Va avea biroul ei, salariu pe măsură și demnitatea pe care o merită.
Nimeni nu a îndrăznit să obiecteze.
Sebastian i-a întins mâna Elizei. Ea l-a privit lung, apoi, cu o mișcare ezitantă, i-a strâns-o.
**
Zilele ce au urmat au fost ca o renaștere. Eliza avea acum un spațiu mic, luminos, cu o plantă verde pe pervaz și o pictură — una din propriile ei lucrări. Sebastian o convinsese să expună câteva într-o cafenea din oraș. Spre surprinderea ei, toate s-au vândut în prima săptămână.
Lent, dar sigur, vocea i-a revenit. Mai întâi un sunet. Apoi o silabă. La o lună după revederea cu Sebastian, a spus primul cuvânt: „Mulțumesc.”
Sebastian a izbucnit în lacrimi. Nu de tristețe. De recunoștință.
**
Timpul a trecut. Eliza și-a refăcut viața, deși niciodată nu a fost ca înainte. Dar avea acum sens. Făcea parte dintr-o comunitate. Îndruma femei abuzate, victime ale incendiilor sau accidentelor. Îi ascultau cu respect — nu pentru că vorbea mult, ci pentru că știau: a trecut prin foc, la propriu.
Într-o zi, în timpul unei expoziții de artă organizate în aer liber, o fetiță se apropie de ea.
— Tu ești doamna Eliza? — întrebă, rușinată.
— Da, draga mea.
— Tati a zis că ai salvat viața lui când era mic. Că fără tine… eu n-aș fi fost aici.
Eliza zâmbi larg și o îmbrățișă. Ochii îi străluceau.
Era bine. În sfârșit, era bine.