Ei trăiau pe drumuri diferite. Sau, mai bine zis, pe lumi paralele.
Pe de o parte era Alexandru. Un om care avusese cândva o viață așezată — inginer de meserie, cu familie, cu casă și cu planuri de viitor. Dar viața nu l-a întrebat când a început să-l lovească. Și l-a luat pe nepregătite. A pierdut tot: locul de muncă, casa, oamenii dragi. A ajuns să doarmă pe șantiere, să mănânce ce apuca, iar în fiecare dimineață, primul gând era de recunoștință că încă trăiește. Un fel de bătălie tăcută cu viața, în care nu mai cerea nimic, dar nici nu se lăsa cu totul învins.
De cealaltă parte, Victoria. Soția unuia dintre cei mai cunoscuți dezvoltatori imobiliari din București, Marin Lupescu. O viață de lux, de poze frumoase, de restaurante selecte și rochii scumpe. Dar dincolo de aparențe, trăia în propria colivie. În spatele ușilor închise, simțea că e doar o musafiră în propria viață. Și nu avea cui să-i spună asta.
N-ar fi trebuit să se întâlnească vreodată. Dar au făcut-o. Într-o seară de toamnă.
Ploaia torențială biciuia asfaltul, iar vântul tăia fața. Victoria aștepta mașina în fața teatrului, tremurând în paltonul scump care nu mai conta. Din întuneric a apărut un bărbat cu gluga pe ochi. În câteva secunde i-a smuls geanta și a împins-o, aruncând-o pe caldarâm. Capul Victoriei a lovit bordura. Nimeni n-a mișcat. Doar umbre grăbite, care se ascundeau în întuneric și se prefăceau că n-au văzut.
Numai Alexandru a văzut.
N-a stat pe gânduri. A alergat după tâlhar, l-a ajuns, s-a luptat cu el, a primit un pumn în tâmplă, dar a recuperat geanta. Când s-a întors, femeia zăcea pe jos. Și-a scos paltonul rupt și i l-a așezat sub cap. A sunat la salvare. Stătea în ploaie, cu obrajii brăzdați de apă, vegheat de luminile palide ale străzii.
Victoria, în pragul leșinului, a zărit o față obosită, o barbă deasă și niște ochi care, în ciuda vieții, încă ardeau.
Când Marin a ajuns la spital, medicii i-au spus că soția lui fusese salvată de un bărbat necunoscut, aflat acum internat cu comoție și hipotermie.
— Un vagabond, au zis infirmierele cu dispreț.
Marin, obișnuit să nu aibă încredere în nimeni, a fost contrariat. Nu un angajat al său, nu un paznic, nu un domn în costum, ci un om pe care în mod normal nu l-ar fi băgat în seamă.
A cerut să-l vadă.
L-a găsit pe Alexandru într-un salon comun. Cu fața umflată de vânătăi, hainele într-o pungă la capătul patului, o cicatrice veche pe braț. Marin s-a așezat pe un scaun lângă el și a stat mult timp fără să spună nimic. Apoi a rostit simplu:
— Mulțumesc că i-ai salvat viața. Și vreau să te ajut.
Alexandru a vrut să refuze. Mândria lui, deși zdruncinată de ani grei, mai scânteia. Dar privirea lui Marin nu era arogantă. Nu era condescendentă. Era privirea unui om care înțelegea că în momentele cu adevărat grele, un necunoscut poate face mai mult decât toți apropiații.
Într-o lună, Alexandru avea un apartament modest, lucra pe unul dintre șantierele lui Marin și își refăcea încet actele. A început să poarte din nou cămăși curate. Se bărbierea dimineața. Iar seara, îl aștepta în cameră o pisică cenușie, găsită pe stradă, pe care a numit-o simplu: Șansă.
Victoria a insistat să-l vadă. Când l-a întâlnit, l-a îmbrățișat fără să spună nimic. Și i-au dat lacrimile.
— Dacă nu erați dumneavoastră, eu azi nu mai eram… Dar nu doar pentru salvarea mea vă mulțumesc. Ci pentru că mi-ați arătat că încă mai există oameni adevărați.
Timpul a trecut. Alexandru a rămas la firma lui Marin, a devenit șef de echipă. Nu pentru că era favorizat, ci pentru că știa meserie. În fiecare dimineață își bea cafeaua pe balcon, cu Șansă tolănită pe pervaz, și mulțumea vieții. Cu voce tare.
Într-o seară, Marin a venit la el. Fără șofer, fără bodyguarzi.
— Hai cu mine.
Au mers fără să vorbească. La marginea orașului, s-au oprit în fața unei case părăsite. În fața ei, o femeie în vârstă, cu un batic pe cap. Alexandru a coborât și a încremenit.
— Mamă?
Femeia tremura. Nu se mai văzuseră de aproape zece ani. După ce viața îl doborâse, Alexandru fugise de rușine și nu mai dăduse niciun semn. Iar ea îl căutase prin orașe, spitale, adăposturi. Iar când l-a găsit, a plâns. Marin a dat din cap:
— M-am gândit că amândoi meritați o a doua șansă.
Mai târziu, Victoria i-a mărturisit lui Alexandru că totul a fost ideea ei. De când fusese salvată în acea seară, se schimbase. Începuse să vadă oamenii. Să observe chipuri, nu doar haine. Emoții, nu doar aparențe. Se făcuse voluntară la un centru pentru oamenii străzii.
— Pentru că, într-un fel, eram ca ei. Doar că în alt decor. Eram pierdută, fără casă în sufletul meu.
Un an mai târziu, Alexandru avea viața lui. Nu era milionar, nu conducea mașini scumpe. Dar avea o echipă pe care o respecta, mama lângă el, o pisică fidelă și, în fiecare duminică, ceai cu Victoria și Marin.
Într-o zi, trecând pe lângă teatrul unde totul începuse, a văzut cum cineva smulgea geanta unei fete. Nu a alergat. A strigat scurt, calm. Trecătorii au sărit, au prins hoțul, iar fata a scăpat teafără. Alexandru doar a zâmbit.
Era rândul lui să trăiască normal. Omenește.
Au trecut doi ani.
Alexandru n-a devenit erou de ziar, n-a dat interviuri. Dar într-o zi, Victoria a apărut la ușa lui, cu o fotografie într-o cutie.
— Vreau să fii acolo, Alexandru.
— Unde?
— La deschiderea adăpostului nostru. Pentru oamenii care au nevoie măcar de o șansă.
Pe fotografie era o casă albă, simplă, cu o grădină mică. Pe plăcuța de la intrare scria:
„Casa Șansei”
în memoria celui care a arătat că oricine poate să ridice un om de jos.
Alexandru a mângâiat fotografia cu degetele.
Și, pentru prima dată după ani lungi, a plâns.
Dacă ți-a plăcut povestea, distribuie-o. Cineva are nevoie azi de un semn că lumea încă poate fi bună.