Într-un salon tăcut al maternității, alb și fără suflet, patru bebeluși își plângeau începutul de viață, orfani de vocea care trebuia să-i aline. Cu ochii închiși și pumnii strânși, își căutau mama în aerul rece, printre sunete și absențe. Nu știau că acea voce nu le va mai răspunde niciodată.
Ștefan Lupu, cu ochii înroșiți și mâinile tremurânde, îi ținea strâns mâna Elenei. Degetele ei erau deja rigide. Fața – prea palidă. Medicii i-au vorbit în șoaptă, cuvinte care i-au sfâșiat inima: „Ne pare rău. Am făcut tot ce se putea.”
Într-o singură secundă, o viață întreagă s-a făcut scrum. Cei zece ani de iubire, planurile pentru casa de la marginea orașului, serile de vară sub nucul din curte, glumele despre cum vor face față la patru copii odată — toate s-au risipit. Rămăsese doar el. Și patru suflete care depindeau acum numai de el.
„Ștefan, ai patru copii. Și nu ai voie să cazi.”
Asta și-a spus în fiecare seară. Fiecare noapte era o luptă. Dormea pe un colț de canapea, cu monitorul bebelușilor lângă ureche. Le mângâia frunțile, le fredona melodii inventate pe loc. Cuvinte fără sens, dar pline de dragoste. Nu visase niciodată că va îngropa femeia pe care o iubea la trei zile după ce devenise tată. Dar viața nu cere voie. Viața lovește.
Comunitatea din orășel a fost șocată. O tragedie care părea de neimaginat. Vecinele s-au mobilizat: una aducea cutii cu lapte praf, alta hăinuțe de schimb, o alta îl învăța cum să spele bebelușii. Dar el nu voia milă. Accepta ajutor doar cât să supraviețuiască.
— Sunt copiii mei, spunea apăsat. Dacă Elena nu mai e, atunci eu trebuie să fiu tot.
A refuzat toate propunerile de plasament. Unele rude l-au rugat să lase copiii „în grija altora” o vreme, dar el n-a conceput așa ceva. Cea care i-a fost alături, cu răbdare și discreție, a fost asistenta de gardă din noaptea nașterii — doamna Crina, o femeie blândă, cu experiență de viață. Îi aducea ceaiuri, îi explica ce înseamnă colicii, ce faci când au febră, cum recunoști iritațiile.
— Nu le poți da o mamă, Ștefan, dar poți fi tatăl pe care nu-l vor uita niciodată, i-a spus într-o noapte geroasă.
Dar vizita care i-a schimbat destinul a venit într-o după-amiază cenușie. La poartă a apărut o bătrână cu ochii mici, vioi, părul alb strâns sub un batic și o prezență care emana demnitate. Ținea în mână un buchet de flori uscate și un plic îngălbenit.
— Tu ești Ștefan, da? Eu sunt Anica. Am fost moașa care a adus-o pe lume pe Elena, acum 34 de ani. A salvat viața mea când eram bolnavă și singură. Acum e rândul meu să dau înapoi.
Așa a intrat Anica în viața lor. Cu mâinile ei bătătorite și inima ei largă, l-a învățat pe Ștefan cum să schimbe scutece cu blândețe, cum să țină un nou-născut fără frică, cum să spună povești pe înțelesul sufletelor mici.
În plic era o scrisoare. Elena o scrisese cu câteva zile înainte de naștere. De parcă ar fi știut…
„Dragul meu Ștefan,
Dacă nu voi fi lângă tine, nu plânge pentru mine. Te rog, iubește-i pentru amândoi. Fii bun cu tine. Și promite-mi ceva: într-o zi, când vor fi suficient de mari, du-i în livada noastră de cireși. Acolo vreau să râdeți pentru prima dată. Acolo vreau să înceapă amintirile lor frumoase.”
Cuvintele au fost o rană… dar și lumină.
Timpul a trecut. Prima iarnă, cu nopți nedormite și brăduț decorat în tăcere. Apoi prima zi de naștere. Patru lumânări pe patru tortulețe mici. Iar în mijloc, o fotografie cu Elena, zâmbind.
Primăvara următoare, Ștefan și-a ținut promisiunea. I-a dus pe cei patru copii în livada cu cireși. Așezat pe o pătură pe iarbă, înconjurat de râsete gângurite și petale albe care pluteau ca niște fulgi de nea, a simțit pentru prima dată liniște. Le-a spus o poveste cu fluturi și cireși, a inventat cântece, a râs.
Un localnic i-a făcut o poză, pe ascuns. A doua zi, imaginea a fost distribuită pe rețelele sociale cu descrierea: „Tatăl cu patru îngeri.” Povestea s-a răspândit fulgerător. Au venit scrisori, pachete, donații. Televiziuni l-au invitat, o editură i-a propus să scrie o carte.
Dar Ștefan a refuzat.
A păstrat doar promisiunea făcută Elenei. Și cele patru perechi de ochi care, în fiecare dimineață, îl priveau cu încredere.
Nu era un erou de poveste. Nici de televizor. Era un tată.
Un om care a ales să rămână.