În salonul alb al maternității, patru bebeluși plângeau în cor, fiecare căutând cu ochii închiși căldura și vocea pe care n-aveau să o mai audă niciodată. Simon Gál, cu mâinile tremurânde, o strângea pe Márta de mână. Degetele ei erau deja reci. Ochii închiși. Chipul palid. Doctorii îi spuseseră, cu voce stinsă, că făcuseră tot ce se putea.
Într-o clipă, tot ce fusese înainte se ștersese. Iubirea lor de zece ani, visurile, promisiunile, planurile pentru casa din marginea orașului și grădina cu cireși înfloriți — toate deveniseră amintiri dureroase. Singurul lucru pe care Simon îl mai avea acum era acea strângere pe care o păstra în minte. Și patru suflete care depindeau de el.
„Simon, ai patru copii. Și nu ai voie să cazi.”
Asta și-a spus în fiecare seară. Stătea lângă pătuțurile albe, le mângâia frunțile, le cânta șoptit cântece pe care le inventa pe loc. Niciodată nu se gândise că va trebui să-și înmormânteze soția la trei zile după ce devenise tată. Dar viața nu întreabă. Viața lovește.
Orașul mic s-a cutremurat când a aflat. La început, câteva vecine s-au mobilizat. Una aducea lapte praf, alta hăinuțe, o alta i-a învățat cum să le facă băiță. Dar Simon nu accepta decât ajutor de moment. „Sunt copiii mei. Dacă Márta nu mai e, eu sunt TOT.”
Refuzase toate ofertele de plasament. Asistenta care fusese de gardă în noaptea nașterii i-a devenit confidentă. Îi aducea ceaiuri fierbinți și îl învăța ce înseamnă colici, febră, bubițe.
„Nu poți să le oferi o mamă, dar poți să fii un tată pe care să nu-l uite niciodată.” — îi spusese femeia într-o noapte de iarnă.
Cea mai neașteptată vizită a venit într-o după-amiază mohorâtă, când la poartă s-a oprit o bătrână. Părul alb, prins într-un batic, ochii mici, dar vii. Ținea în mână un buchet de flori uscate și un plic îngălbenit.
— Ești Simon, nu? Eu am fost moașa care a adus-o pe lume pe Márta, acum 34 de ani… Ea mi-a salvat viața când eram bolnavă, o copilă cu nimeni pe lume. Și acum e rândul meu.
Așa a intrat în povestea lor bătrâna Ilonka. O femeie cu mâini aspre, dar inimă caldă, care învăța un bărbat învăluit de durere cum să îmbrace un nou-născut, cum să le aline durerile, cum să le spună povești.
În plic era scrisoarea Martei, scrisă cu câteva zile înainte de naștere. Parcă simțise…
„Dacă nu voi supraviețui, nu plânge pentru mine, Simon. Iubește-i pentru doi. Fii blând cu tine. Și promite-mi că într-o zi… le vei arăta livada cu cireși. Acolo vreau să fie prima lor amintire cu zâmbete.”
Cuvintele acelea l-au sfâșiat. Dar i-au dat și putere.
A trecut prima iarnă. Primul Crăciun fără ea. Prima aniversare cu patru tortulețe mici și o fotografie veche cu Márta lângă ei.
În primăvara următoare, Simon și-a ținut promisiunea. I-a luat pe toți patru în livada cu cireși. Le-a întins o pătură pe iarbă, iar petalele albe cădeau din copaci, ca niște fulgi de zăpadă în miez de mai. A stat lângă ei, le-a spus povestea florilor, a râs pentru prima oară în multe luni.
O poză din acea zi a ajuns în ziarul local. Cineva din sat o fotografiase. Peste noapte, poza a apărut pe rețelele sociale. Mii de oameni au distribuit povestea „tatălui cu patru îngeri”. A primit scrisori, cutii cu haine, donații. Unele televiziuni au vrut să-l invite la emisiuni. O editură i-a propus o carte.
Simon a refuzat tot.
A păstrat doar promisiunea făcută Martei.
Și patru perechi de ochi care, în fiecare dimineață, îl priveau ca pe un erou. Nu unul de pe ecrane, ci unul adevărat. Un tată care n-a renunțat niciodată.