Îmi amintesc și acum acea despărțire de dimineață. Fără ceartă, fără țipete, fără farfurii sparte. Totul s-a petrecut în tăcere.
Călin s-a trezit, și-a tras cei mai buni blugi și adidașii, i-a sărutat pe copii pe frunte, ca o fantomă, și a închis încet ușa în urma lui. Fără un bilet, fără explicații, fără promisiunea că va suna. Doar un clic abia auzit al încuietorii. Și tăcere.
La început, nu m-am speriat. Când casa miroase a clătite și șase perechi de mânuțe te trag de pantaloni, cerând încă puțin sirop, pur și simplu mergi înainte, pentru că trebuie.
Primele semne că nu se va întoarce au fost aproape invizibile. Mesaje fără răspuns. Salariul care nu mai venea. Notificare de anulare a asigurării, cu un mare „ANULAT” scris cu roșu.
Îmi spuneam că are nevoie de timp. De spațiu. Că viața l-a împins cu spatele la zid și că doar încearcă să respire. Dar săptămânile s-au transformat în luni. Și am înțeles: a respirat. Dar nu lângă mine.
Facturile creșteau mai repede decât muntele de haine murdare. Mai întâi cele pentru utilități. Apoi — mâncarea. Apoi — ipoteca.
Șase guri flămânde. Șase trupuri de copii care cresc și au nevoie de haine. Iar eu — la treizeci și șase de ani, fără diplomă, fără economii, fără un plan de rezervă.
Am acceptat orice muncă: chelneriță, bonă, femeie de serviciu în birouri pe timp de noapte. Munceam până la epuizare, până când îmi sângerau picioarele în adidașii vechi, lipiți cu bandă adezivă.
Uneori mă întorceam acasă atât de obosită, încât adormeam pe podeaua din sufragerie, cu copiii strânși în brațe, ca niște pisoi.
Trăiam cu tăieței instant, sandvișuri cu unt de arahide și tot ce se vindea la reducere mare.
Casa se ruina. Mai întâi s-a stricat mașina de spălat. Apoi — frigiderul. Apoi s-a înfundat canalizarea și bucătăria mirosea a nămol.
Vecinii șușoteau. Profesorii trimiteau bilețele discrete în care scriau că cei mici veneau la școală flămânzi și epuizați. Rușinea era mai grea decât foamea. Parcă te-ai fi înecat lent și umilitor, iar toți din jur doar stăteau și priveau.
Într-o zi am găsit un bilet galben lipit de ușă: notificare de evacuare. Aveam șaizeci de zile. Iar eu nu aveam nici măcar șase dolari.
În noaptea aceea, m-am așezat pe verandă după ce am culcat copiii, mi-am cuprins genunchii și am privit stelele. Și m-am frânt. Am plâns în hohote, abia mai puteam respira. Îl uram pe Călin. Uram orașul. Mă uram pe mine. Pentru că am crezut în povești, în promisiuni și în iubirea care, chipurile, învinge totul.
Când au venit să ne evacueze, totul a fost liniștit. Fără poliție. Doar un bărbat în uniformă maro ne scotea lucrurile pe trotuar.
Împachetam resturile vieții noastre în saci de gunoi. Jucării, fotografii, câteva haine.
Prima noapte am petrecut-o într-un adăpost pentru oameni fără casă. Șapte suflete pe două saltele subțiri, așezate pe beton.
Speranța ne-a părăsit în acea noapte. A plecat, așa cum plecase și el.
Adăposturile erau un iad. Gândaci. Bătăi. Șoapte: în cine poți avea încredere cu un copil și în cine nu.
Nu mă depărtam de copii. Stăteam la coadă pentru mâncare gratuită. Băteam la ușile serviciilor sociale. Spălam hainele în lavoare. Pieptănam părul cu piepteni rupți.
Uneori mă gândeam să-i iau pe toți șase de mână și să intrăm în râu. Liniștit. Fără durere. Pur și simplu să dispărem.
Dar când îl vedeam pe Rareș zâmbind în somn, sau pe Sorina apucându-mă de deget cu mânuța ei pufoasă, înțelegeam: ei mai aveau speranță. Chiar dacă eu nu mai aveam.
Într-o zi am auzit din întâmplare o conversație: un teren abandonat la marginea orașului. O fostă zonă industrială, acum curățată. Buruieni, beton crăpat. Nimănui nu-i păsa de el.
— Nu se poate construi acolo, pământul e otrăvit — ziceau unii.
Dar mie mi s-au luminat ochii. Pentru că nu mai aveam nimic de pierdut.
A doua zi dimineață am mers două mile cu adidașii rupți și am găsit acel loc. Mort. Uitat. Asemenea mie.
În acea seară, i-am adunat pe copii și le-am arătat un desen grosolan: o grădină. Roșii, morcovi, ierburi aromatice. Chiar și găini, dacă visăm puțin.
— Nu avem semințe — a spus Rareș.
— Nici lopeți — a adăugat Mihai.
— Nici casă — a șoptit Noemi.
— Dar avem mâini. Și suntem o echipă — am spus eu. — Iar asta înseamnă mult.
A doua zi am mers pe acel teren.
Mănuși vechi. Greble rupte. Și o speranță încăpățânată. Am început să săpăm. Centimetru cu centimetru.
Primele luni au fost grele. Pământul ne-a dat doar bătături și lopeți rupte. Cioburi, cuie ruginite — în loc de semințe.
Zilnic auzeam batjocuri. Un bărbat a strigat din mașină:
— Frumoaso, pe pământ otrăvit nu crește grădină!
Am zâmbit și am făcut cu mâna. Pentru că viața m-a învățat: oamenii râd de ceea ce le e teamă să încerce.
Primele plante au apărut târziu, primăvara. Mihai le-a văzut primul. A țipat atât de tare, că am crezut că e iar un șarpe.
Ne-am adunat în jur: eu, Noemi, Rareș, Sorina, Josian și Amalia. Mâini murdare. Inimi strânse. Era puțin. Dar era viață. Viață de care ne era atât de dor.
S-au dus vorbele. O femeie din adăpost a adus un cărucior vechi. Un bătrân de la biserică — un sac de semințe. O învățătoare pensionară — unelte. Am curățat mai mult teren. Am construit paturi de grădină din paleți.
Vindeam legume la târgul de vechituri. Grădina creștea. Și noi, odată cu ea.
Când a venit prima recoltă adevărată, n-am vândut tot. Am pus o masă sub stejar și am scris: „Legume gratuite pentru cei flămânzi”.
Oamenii veneau. Oferam mâncare cu un zâmbet:
— Știm cum e să-ți fie foame.
Orașul a luat aminte. Un jurnalist a scris un reportaj. Au început să apară primii bani.
Am cumpărat o seră. Am adus stupi. Noemi a creat un program de vară. Mihai preda tâmplărie. Rareș și Josian pictau pereții. Sorina — o bibliotecă. Amalia — un megafon și:
— Aici sunteți mereu bineveniți!
Am crescut demnitate. Rădăcini. Ramuri pentru alții. Am adus viață într-un loc de care nu-i păsa nimănui.
După cincisprezece ani, grădina se întindea pe patru cvartale. Cafenea, școală, piață, panouri solare.
Și atunci el s-a întors.
Aranjam lăzile când am auzit o voce cunoscută:
— Numele meu e…
M-am întors. Călin. Mai bătrân, slab, cu o pălărie șifonată.
Nu am fugit. N-am alergat. Am stat.
S-a uitat în jur:
— Tu ai făcut tot asta?
— Nu — am spus. — Noi am făcut.
— Iartă-mă…
Nu i-am spus nici iertare, nici reproș. Doar:
— Ne-ai lăsat cu niște semințe. Iar eu am crescut ceva frumos.
A stat mult. A privit cum râd copiii, cum învață Rareș, cum repară Mihai o bicicletă.
A plâns. Nu tare. Frânt.
Înainte să plece, m-a întrebat cum poate ajuta. I-am spus:
— Plantează ceva. Oriunde. Și îngrijește. Chiar dacă nimeni nu vede.
A dat din cap. A atins o frunză de roșie, ca pe o relicvă. Și a plecat.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.