Când directorul școlii a anunțat că urmează balul de absolvire, reacția mea a fost… neutră. Nu aveam pe cineva cu care să merg, iar ideea de a petrece o seară între dansuri forțate și selfie-uri strălucitoare nu mă atrăgea deloc. Mi se părea mai degrabă o obligație decât o bucurie.
Am ajuns acasă și am găsit-o pe străbunica mea, Elena, în locul ei obișnuit din sufragerie — fotoliul de lângă fereastră. Privea cu ochii mari un film alb-negru, cu acea expresie senină care o însoțea mereu. Am zâmbit.
— Bunico, ai fost vreodată la balul de absolvire? am întrebat-o, mai mult din curiozitate decât din așteptarea unui răspuns impresionant.
A râs scurt, cu acel chicot ușor ironic.
— Draga mea, pe vremea mea, fetele ca mine nici măcar nu erau luate în calcul pentru un bal. Nici vorbă de rochie, dans sau coroniță…
Vorbele ei m-au lovit neașteptat. Mi s-au cuibărit undeva adânc și nu mi-au mai dat pace. Pentru o clipă, am văzut în ochii ei o umbră de dor, o fărâmă de regret acoperită de zâmbet.
Atunci mi-a venit ideea: dacă tot nu aveam o parteneră, de ce să nu merg cu cea mai tare femeie pe care o cunosc? Cu Elena. Străbunica mea.
— Ce-ai zice să mergem împreună la bal? am spus, încercând să-mi maschez entuziasmul.
Ea m-a privit peste ochelari, ridicând dintr-o sprânceană.
— Să mergem… unde?
— La balul meu de absolvire. Serios! Tu și cu mine. Ce spui?
Inițial a râs, crezând că glumesc. Dar când a înțeles că sunt hotărât, a rămas puțin pe gânduri.
— Și… ce aș putea purta? a întrebat, cu o sclipire jucăușă în ochi.
— Ceva spectaculos, i-am răspuns. Ceva ce va întoarce toate privirile.
O săptămână mai târziu, totul era pregătit. Ea avea o rochie albastră, lungă, presărată cu paiete delicate, iar eu mi-am cumpărat o cravată în aceeași nuanță. Când am pășit în sala de festivități, s-a făcut brusc liniște. Toți s-au întors să ne privească.
Mă așteptam la șoapte ironice sau glume, dar în loc de asta, am fost întâmpinați cu aplauze sincere. Prietenii mei au început să aplaude și să scandeze numele Elenei. Chiar și directorul părea emoționat și, la un moment dat, și-a șters o lacrimă discret.
Când muzica a început, Elena a pășit pe ringul de dans cu o grație neașteptată. A dansat cu zâmbetul pe buze, a râs, s-a învârtit ca o adolescentă și chiar a improvizat câteva mișcări amuzante pe un cântec de Bruno Mars. Toată lumea era fascinată de energia ei.
Apoi, DJ-ul a cerut puțină liniște.
— Următoarea melodie este dedicată reginei noastre din această seară, a spus el. Și regina… este Elena!
Sala a izbucnit în urale. În difuzoare a început să răsune o piesă veche, caldă, plină de nostalgie — „Always” de Ella Fitzgerald. Am simțit-o pe Elena înlemnind pentru o clipă.
— Îți amintește de ceva? am întrebat-o, luându-i mâna.
A oftat ușor, cu ochii umezi.
— Ăsta era cântecul nostru… al meu și al lui Alexandru, străbunicul tău. Dansam pe el în fiecare duminică după-amiază, chiar aici, în sufrageria noastră. Fără grabă. Fără griji.
I-am luat mâna și am început să dansăm încet, în mijlocul sălii. Toți au făcut un pas înapoi, privind în tăcere acel moment care nu mai avea nevoie de cuvinte. Era mai mult decât un dans — era o punte între generații, o poveste de iubire adusă din trecut, pe acordurile unui cântec uitat.
După acel dans, colegii mei — unii mai timizi, alții entuziasmați — au început să vină, rând pe rând, să danseze cu Elena. Ea a acceptat fiecare invitație cu aceeași energie debordantă, oferind fiecăruia câte un zâmbet și o replică amuzantă. Se transformase, dintr-o simplă însoțitoare, în sufletul serii.
Și apoi a venit momentul final. Consiliul elevilor urma să anunțe regele și regina balului. Nici prin gând nu-mi trecea ce urma să se întâmple.
— În această seară, vrem să oferim un titlu special, un omagiu pentru cea care a adus lumină, eleganță și emoție — regina onorifică a balului este… Elena!
O elevă a venit cu o coroniță decorativă improvizată, făcută cu flori de hârtie și sclipici, și i-a așezat-o cu grijă pe cap. I-au pus și o eșarfă pe care scria cu litere mari: „Cel mai bun spirit al balului”. Elena zâmbea larg, emoționată, cu ochii umezi și obrajii roșii de bucurie.
Pe drumul spre casă, în mașină, și-a sprijinit capul pe umărul meu.
— N-aș fi crezut vreodată că voi trăi o noapte ca asta la vârsta mea, a spus în șoaptă. Dar viața… viața are un fel aparte de a te surprinde, nu-i așa?
A doua zi, rețelele sociale erau pline de poze cu noi doi dansând. „Străbunica Elena cucerește balul!” devenise titlul viral al multor postări. Comentariile curgeau: „Ce poveste frumoasă!”, „Așa da nepoți!”, „Această femeie e o legendă!”
Am înțeles atunci că făcusem ceva mai mult decât un simplu gest frumos. Creasem o amintire. Una dintre acele amintiri care nu se șterg niciodată.
Poate că balul nu a fost despre rochii, poze sau parteneri perfecți. Pentru mine, a fost despre curajul de a spune „da” unei idei nebunești, despre dragoste, despre familie. Despre a oferi o seară de neuitat unei femei care merita tot ce e mai frumos în lume.
Și mai ales… despre a învăța, în sfârșit, ce înseamnă cu adevărat să trăiești din plin.