Când am urcat în avionul spre Los Angeles, singurul lucru la care mă gândeam era interviul care mă aștepta a doua zi. Era șansa vieții mele — o prezentare pentru o firmă de arhitectură de top, un pas imens înainte în carieră. Aveam emoții, dar eram pregătită.
M-am așezat pe locul de la geam, am scos dosarele și am început să repet în gând ideile esențiale. Eram absorbită cu totul, când o stewardesă s-a oprit lângă mine și mi-a zâmbit politicos.
— Bună ziua! Aș avea nevoie de pașaportul dumneavoastră pentru un moment.
Am ridicat ochii mirată.
— E vreo problemă cu biletul? — am întrebat precaută, simțind cum îmi urcă un nod în gât.
— Nicio problemă, domnișoară. Doar că… după aterizare, căpitanul ar dori să vă vorbească, în privat.
Am rămas fără cuvinte. Căpitanul? De ce? Nu știam niciun pilot. Sau… știam?
Dar înainte să apuc să mai cer lămuriri, stewardesa s-a retras cu aceeași politețe, lăsându-mă cu gândurile răvășite. N-am mai fost în stare să mă concentrez pe nimic. În mintea mea rulau toate posibilitățile — poate că era vreo campanie de promovare internă? Sau o glumă? Sau… ceva mai personal?
La aterizare, pasagerii au început să coboare, dar eu am rămas pe loc, așa cum mi se ceruse.
Peste câteva minute, căpitanul a apărut în ușa cabinei. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, înalt, cu părul grizonat și ochii calzi, dar obosiți. S-a apropiat de mine și mi-a rostit numele cu o liniște care m-a făcut să îngheț.
— Bună, Cristina.
Am clipit confuză.
— Ne cunoaștem?
A zâmbit, dar avea un fel de tristețe în privire. Apoi, cu o voce joasă, aproape șoptită, a spus:
— Nu. Dar… sunt tatăl tău.
Am rămas împietrită. M-am uitat la el fără să pot articula un cuvânt.
— Mama mi-a spus că tatăl meu a murit înainte să mă nasc…
Bărbatul a oftat adânc și s-a așezat alături de mine.
— Așa a ales ea să-ți spună, ca să te protejeze. Nu știu dacă a fost bine sau rău. Dar ce știu e că… pe vremuri, eu și mama ta am fost împreună. Apoi, brusc, ea a dispărut. Nu mi-a mai răspuns la mesaje, nu mi-a spus nimic. Ani la rând am tot sperat să o revăd. Iar într-o zi, un văr de-al ei mi-a spus că a născut o fetiță. Am știut atunci că ești a mea.
A știut doar numele meu și data nașterii. De-a lungul anilor încercase să mă găsească, dar n-a vrut să forțeze. Credea că, dacă mama nu i-a spus nimic, poate că nu voia să îl aibă în viața noastră.
— Când am văzut lista pasagerilor și numele tău, am simțit ceva. Iar când stewardesa mi-a spus data din pașaportul tău… am știut că ești tu.
M-am ridicat și, fără să mai spun nimic, l-am îmbrățișat. Lacrimile mi-au curs în tăcere. Era o emoție copleșitoare — bucurie, furie, confuzie, dor, totul deodată.
Ne-am întâlnit apoi de mai multe ori. Am vorbit, ne-am cunoscut, am învățat să recuperăm anii pierduți. Am simțit că, într-un fel, viața ne-a făcut un cadou pe care nici nu știam că îl merităm.
Când am adunat curajul să o confrunt pe mama, a izbucnit în plâns. Mi-a mărturisit că s-a temut. Că nu știa dacă el își dorea un copil. Așa că a decis să plece, să mă crească singură, fără incertitudini sau promisiuni neîmplinite.
Dar, în cele din urmă, l-a revăzut pe Ștefan. Și ceea ce nu se spusese la timp, s-a spus acum. Cu sinceritate, cu regret și cu speranță.
Au decis să o ia de la capăt. Nu dintr-un impuls romantic, ci pentru că au înțeles că, dincolo de ani, tăceri și greșeli, au rămas cu același loc în suflet unul pentru celălalt.
Uneori, viața nu ne întreabă. Doar ne surprinde. Iar eu… n-am fost niciodată mai recunoscătoare pentru un zbor.