Ana se grăbea spre interviul vieții ei. Nu era doar un simplu job, ci ocazia la care visase de ani de zile. O șansă de a scăpa de nopțile nedormite, de facturile neplătite și de slujbele temporare, în care mereu era „pe listă” de disponibilizări. Își pregătise zile în șir ținuta, CV-ul, își repetase în oglindă răspunsurile la posibile întrebări, în speranța că asta va fi în sfârșit ziua în care viața ei va prinde alt contur.
Ajunsese aproape de intersecție, cu inima bătând nebunește. Timpul o presa, iar telefonul vibra în geantă — mai avea doar 10 minute. Dar atunci, un strigăt disperat a străpuns zgomotul traficului. Un bătrân se clătina periculos pe marginea trotuarului. S-a apucat de piept, s-a dezechilibrat și s-a prăbușit pe asfalt, chiar în fața mașinilor care claxonau nervos.
Trecătorii au încetinit, unii s-au uitat o clipă și au grăbit pasul, alții s-au făcut că nu văd. Nimeni nu se oprea. Ana s-a oprit în loc. În mintea ei, două voci se luptau: „Fugi, întârzii! E singura ta șansă!” și „Nu-l lăsa acolo, e un om!”
A făcut un pas în spate… apoi a traversat în fugă. S-a așezat lângă el, simțind cum îi tremură mâinile.
— Vă simțiți rău? — a întrebat, cu vocea abia șoptită.
Bătrânul respira greu, abia ținând ochii deschiși. Cu un gest slab, a indicat spre buzunar.
— Pastilele… în portofel…
Fără să mai stea pe gânduri, Ana a scotocit în geanta lui veche de piele. Mâinile îi tremurau atât de tare încât abia reușea să apuce lucrurile. În cele din urmă a găsit un flacon mic. I-a dat o pastilă, l-a ajutat să o înghită, șoptindu-i încurajări.
— Respirați adânc… Totul va fi bine…
Îl ținea de mână, încercând să-și înghită lacrimile. Simțea privirile celor din jur, simțea cum secundele trec, dar nu putea să-l lase acolo.
În câteva minute, bărbatul și-a revenit ușor, culoarea i-a revenit în obraji, iar ochii lui albaștri s-au deschis larg.
— Mi-ai salvat viața… — a spus cu un fir de voce, privindu-o recunoscător. — Cum aș putea să-ți mulțumesc?
Ana a zâmbit slab, ștergându-și o lacrimă cu dosul palmei.
— Nu e nevoie… Stați bine? Trebuie să fug, întârzii…
S-a ridicat brusc, cu o senzație de gol în stomac. A alergat spre metrou, cu picioarele grele și sufletul și mai greu. Simțea că șansa vieții ei se dusese. Oricine altcineva i-ar fi luat locul. Își imagina deja privirile dezamăgite ale celor din sală când va intra târziu.
Ajunsă la clădirea modernă de birouri, a intrat gâfâind. Își simțea inima în gât, palmele ude de emoție. A mers spre recepție, unde o secretară zâmbitoare i-a spus:
— Bună ziua! Conducerea întârzie puțin. Luați loc, vă rugăm.
Ana aproape că nu și-a putut crede urechilor. Un nod i s-a format în gât, iar un oftat de ușurare i-a scăpat fără voie. Se așeză pe scaun, ținându-și geanta strâns la piept, încercând să-și recapete respirația. Poate… poate încă mai avea o șansă.
Timpul trecea. 10 minute… 20… 30. Candidatul de lângă ea butona nervos telefonul, altcineva privea pe geam. Ana nu se putea opri din gânduri. Se tot întreba dacă ar fi putut face altfel. Dacă nu și-a ruinat singura destinul.
Și atunci, ușa biroului s-a deschis larg.
În prag a apărut… bătrânul. Dar nu mai era cel de pe trotuar. Era ras proaspăt, purta un costum impecabil, iar bastonul din lemn lustruit îi completa perfect postura impunătoare. Avea o privire senină și un zâmbet care părea să lumineze întreaga încăpere.
Ana a înlemnit. Îi simțea iar inima în gât, dar de această dată din alt motiv.
— Bună dimineața, — a spus bărbatul, privind toți candidații. — Îmi cer scuze pentru întârziere. A avut loc un incident… foarte important pentru mine.
Și-a mutat privirea spre Ana, care încremenise pe scaun.
— Înainte să începem interviurile, vreau să prezint pe cineva. Pe fata care astăzi mi-a salvat viața, când alții au trecut nepăsători. Ea e Ana.
Ana simțea cum obrajii îi iau foc, iar ochii i se umplu de lacrimi.
— În meseria noastră contează nu doar calificările, ci și caracterul, deciziile luate în momentele grele. Ana a demonstrat mai mult decât oricare CV. De aceea, dacă acceptă, aș vrea să se alăture echipei noastre chiar de mâine.
Liniștea s-a așternut peste încăpere. Ana nu putea scoate niciun cuvânt. Trecuseră de la deznădejde la uimire în câteva secunde. Lacrimile îi curgeau fără să le mai oprească.
A murmurat doar:
— Mulțumesc…
Bătrânul i-a zâmbit larg.
— Nu, eu îți mulțumesc, copilă.
În acea zi, Ana nu doar că a primit jobul vieții ei, ci a înțeles că binele pe care îl faci, chiar și în cele mai nepotrivite momente, se întoarce în cele mai neașteptate moduri.
Dacă ți-a plăcut povestea, distribuie-o și tu! Poate azi cineva are nevoie să audă că faptele bune nu rămân nerăsplătite.