Pe la începutul lunii mai, oamenii care veneau la cimitir au început să observe un băiat de vreo zece ani. Nu părea să fie însoțit de nimeni. Zi de zi venea la același mormânt. Se așeza pe jos, cu spatele lipit de piatra funerară, și începea să strige spre cer:
— Ea nu e aici! Mama nu e aici! E vie, mă auziți? E vie!
Vizitatorii cimitirului îl priveau cu milă și își spuneau în gând același lucru: „Săracul copil… nu poate accepta că mama lui a murit.” Unii îl ocoleau, alții îi mai lăsau câte un corn sau o sticlă de apă, dar toți credeau că e doar suferință. Nimeni nu-și imagina că, de fapt, băiatul știa mai mult decât lăsa să se vadă.
Trecuseră deja două săptămâni. Indiferent că ploua, că bătea vântul sau că era soare arzător, copilul venea, se așeza la același mormânt și repeta aceleași cuvinte. Țipetele lui ajunseseră să-i deranjeze pe cei din jur, mai ales pe îngrijitorul cimitirului, un om trecut de cincizeci de ani, care nu mai avea răbdare pentru povești triste.
Într-o dimineață, după ce băiatul izbucnise iar în lacrimi și strigăte, îngrijitorul a ridicat telefonul și a chemat poliția.
— Dom’le, nu mai pot! Veniți și luați-l, că nu se mai poate așa ceva…
A sosit un polițist tânăr, abia ieșit de pe băncile școlii de agenți. Când s-a apropiat de băiat, acesta s-a retras instinctiv, dar nu a fugit.
— Salut, măi omule, — i-a spus ofițerul cu o voce blândă. — Cum te cheamă?
— Vlad, — a răspuns copilul, șoptind printre sughițuri.
Ochii lui erau roșii de plâns, obrajii murdari de lacrimi uscate, iar privirea — prea matură pentru un copil de vârsta lui.
— Vlad… de ce crezi că mama ta e în viață? — a întrebat polițistul, așezându-se în genunchi, la nivelul lui.
Atunci băiatul s-a uitat în jur, ca să se asigure că nu îl aude nimeni, și a spus ceva care l-a făcut pe polițist să simtă un fior rece pe șira spinării:
— Știi cum poți afla dacă cineva respiră sub pământ?
Ofițerul a amuțit. Ce să-i spună? Cum să răspundă la așa ceva? Nu era o întrebare pe care s-o audă de la un copil.
— Mama mea nu era obosită niciodată, așa cum au spus ei… Niciodată! Și nu m-au lăsat să o văd… Nici măcar să-mi iau rămas bun… A dispărut într-o zi de la serviciu, apoi au venit cu vestea că a murit… fără să-mi arate nimic.
Polițistul s-a uitat spre mormânt. Pământul… nu părea tasat cum ar fi trebuit după atâtea săptămâni. Era ciudat de proaspăt. Și lângă mormânt, o lopată uitată de grădinar.
— Cine ți-a spus povestea cu accidentul? — a întrebat ofițerul.
— Șeful ei, un domn cu un inel mare de aur, și o femeie care zâmbește tot timpul, chiar și când e nervoasă. N-o să-i uit niciodată. Și știu unde lucrează.
Vlad a rostit numele celor doi, iar polițistul le-a notat pe loc în carnețel. În mod normal, ar fi fost un simplu caz de consolare a unui copil traumatizat, dar era ceva în privirea băiatului care nu-i dădea pace.
Când s-a întors la secție, ofițerul a scris un raport detaliat și l-a dat superiorului. La început, nimeni nu voia să bage în seamă spusele unui copil. Dar, coincidență sau nu, numele pe care le rostise băiatul apăreau în mai multe anchete deschise la nivel național.
Mama lui Vlad, Ana, fusese contabilă la o mare companie farmaceutică. În urmă cu trei săptămâni „dispăruse brusc” de la muncă. Oficial, i s-a spus familiei că a suferit un accident de mașină din cauza oboselii. Sicriul fusese sigilat. Fără autopsie. Totul părea încheiat.
Doar că ceva nu se lega. Așa că poliția a cerut exhumarea.
Când au deschis mormântul… șoc. Sicriul era gol. Complet gol.
Ancheta a explodat imediat. S-au descoperit transferuri bancare suspecte, documente distruse și martori dispăruți. Dar cea mai mare bombă avea să urmeze.
Se pare că Ana nu fusese o simplă contabilă. De luni de zile strânsese dovezi împotriva conducerii companiei. Înregistra convorbiri, copia dosare și pregătise un dosar uriaș pe care intenționa să-l ducă direct la parchet.
Cineva aflase.
Însă înainte ca ei s-o poată opri, poliția — care lucra deja la mai multe cazuri împotriva acelei companii — o preluase pe Ana și o plasase în programul de protecție a martorilor. Moartea fusese înscenată pentru a o proteja și pentru a-i deruta pe cei care o urmăreau.
Doar că nimeni nu-i spusese nimic băiatului. Pentru siguranța amândurora. Vlad fusese lăsat să creadă că mama lui a murit. Dar sufletul copilului simțise altceva.
După trei luni de procese, când vinovații au fost condamnați, iar compania închisă, într-o seară de vară, cineva a bătut la ușa vechii case.
Vlad a deschis, și în fața lui stătea Ana. Cu ochii înlăcrimați, cu părul mai scurt, dar zâmbind așa cum doar o mamă poate zâmbi.
— Ți-am spus eu că nu sunt acolo… — a șoptit el, iar femeia și-a strâns copilul la piept, plângând amândoi în pragul casei.
Dacă ți-a plăcut povestea, distribuie-o mai departe! Cine știe ce adevăruri mai pot ieși la lumină…