Mă numesc Emilia, am douăzeci și doi de ani și sunt căsătorită de șase luni. Soțul meu, Ștefan, are douăzeci și patru. Suntem împreună de peste șase ani și, în tot acest timp, am încercat să fiu sprijinul lui — iubirea lui, susținerea lui. L-am adorat și am crezut că, odată ce vom deveni soț și soție, ne vom muta și ne vom construi propria noastră viață liniștită și confortabilă. Dar asta nu s-a întâmplat niciodată. Ștefan a insistat să rămânem în apartamentul părinților lui din Manchester.
Am încercat să-i explic cât de greu va fi să trăim sub același acoperiș cu mama lui — suntem pur și simplu prea diferite. Simțeam că se va băga în viața noastră. Dar Ștefan jura că e o femeie minunată, că doar trebuie să o cunosc mai bine. L-am crezut. Și, după cum s-a dovedit, n-ar fi trebuit.
Primele câteva săptămâni după nuntă au fost destul de liniștite. Mi-am păstrat manierele, am fost de ajutor, nu am încercat să impun nimic. Dar apoi toată familia — eu și Ștefan, părinții lui, sora lui mai mică și părinții mei — am plecat într-o excursie la țară. Și atunci totul s-a destrămat.
Ștefan a început brusc să fie gelos… pe fratele meu mai mic! Da, pe propriul meu frate, cu care am fost mereu apropiată. Iar în loc să-și liniștească fiul, mama lui doar a turnat gaz pe foc.
„Uită-te cât de dulce e cu el — îl iubește mai mult decât te iubește pe tine!” îi șoptea.
Când fratele meu venea în vizită, mă asiguram că se simte bine, mă purtam cu el așa cum ar face orice soră mai mare. Dar pe la spatele meu, murmurau remarci ca:
„Se dă mamă-cloșcă, nu alta!”
Apoi, în timpul acelei excursii, s-a întâmplat ce era mai rău. Mama lui Ștefan i-a spus direct mamei mele că fratele meu ne ruinează căsnicia, iar Ștefan l-a numit pe fratele meu… idiot. M-am abținut cu greu să nu țip. Inima mi s-a făcut țăndări.
Fratele meu este cel mai blând și mai bun copil. A stat la noi doar de două ori, și o dată l-am dus la grădina zoologică. Între timp, sora mai mică a lui Ștefan e mereu la noi — și nimeni nu zice nimic. Niciodată nu m-am plâns.
Până atunci, eram deja însărcinată. Și de acolo, totul a început să se prăbușească. După acea excursie, au încetat să mai vorbească cu mine — Ștefan, mama lui, chiar și tatăl lui. Refuzau să mănânce ce găteam. Ștefan mi-a spus în față:
„Totul e vina ta. Mama se poartă bine cu tine și tu tot nu ești mulțumită!”
Am decis să începem să economisim bani și am făcut un borcan simplu ca pușculiță. Ștefan a rugat-o pe mama lui să-l sigileze. Ea a făcut o criză:
„Nici vorbă! Nu permit așa ceva!” — și a aruncat borcanul prin cameră.
Mai târziu, am adus unul de la părinții mei — iar mama lui a izbucnit din nou:
„Economisești bani? Ești nebună? De ce ai avea nevoie de bani? Cine te crezi tu să iei decizii în casa mea?”
Curând, abia mai funcționam — grețuri matinale groaznice, tensiune scăzută, până și mâncarea mă făcea să vomit. Eram la pat, prea slăbită să vorbesc. Și totuși, „doamna casei” nu era mulțumită.
„N-ai spălat hainele tatălui lui Ștefan!” urla. „E mizerie peste tot! Ce faci toată ziua?!”
Când s-au terminat banii de la nuntă, Ștefan a rugat-o pe mama lui să-mi dea zece lire pentru autobuz ca să merg la părinți. Ea a acceptat. Pe drum, i-am cumpărat fratelui meu un iaurt și un suc. Cumva, vânzătorul i-a spus — și a urmat o altă criză:
„Aha, are bani! Cerșește de la mine și-i cheltuie pe familia ei!”
Am plecat. Nu mai puteam suporta. Ștefan m-a sunat, spunând că nu va veni după mine — pentru că, dacă ar veni, „s-ar înclina în fața familiei mele.”
Când m-am întors, am încercat să vorbesc cu mama lui. Calm, ca între adulți. Știi ce mi-a spus?
„Ești o putoare. E praf pe rafturi. Nu ești suficient de bună pentru fiul meu. Și oricum — e fiul meu, și mă voi băga când voi vrea.”
N-am mai tăcut. Am ieșit din casă chiar atunci, în hainele de casă. Nici măcar nu mi-am luat lucrurile.
De atunci, Ștefan nu-mi mai răspunde la telefon. Sunt aproape sigură că mama lui i-a întors sufletul împotriva mea. Mă simt trădată, singură, umilită. Tot ce mi-am dorit a fost o familie, dragoste, un copil cu bărbatul pe care îl adoram.
Dar am ajuns într-o casă în care nu aveam loc, nu aveam voce. În care eram o străină în propria mea viață. Ce fac acum? Încă îl iubesc pe Ștefan.
Dar poate că iubirea pur și simplu nu mai e de ajuns.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.