Alina stătea în fața oglinzii din camera de hotel, netezindu-și rochia de mireasă, încercând să alunge neliniștea care îi strângea pieptul. Era sigură pe alegerile ei. Până a deschis gura viitoarea soacră.
— Vulgară, a rostit Aurelia, mama lui Călin, când veniseră să-i arate rochia. A privit-o din cap până-n picioare ca pe o marfă cu defect.
— Ce anume nu-ți place? — a întrebat Alina.
— Ei bine, draga mea, volănașele astea… Pe vremea mea, miresele alegeau ceva mai decent. Tu pari îmbrăcată pentru bâlci, nu pentru altar.
— Călin, îți place rochia mea? — a întrebat Alina, căutând o fărâmă de sprijin.
— Da… e ok, important e să te simți tu bine, — a bâiguit el, evitând privirea mamei lui.
— Căline, nu poți să-i dai totul mură-n gură. O soție trebuie învățată să-și știe locul, — a adăugat Aurelia tăios. — O nuntă nu e spectacol de circ.
— Mamă, te rog, ajunge, — a murmurat Călin jenat.
Aurelia a oftat, cu un zâmbet forțat.
— Gustul se educă, fată dragă. Iar tu… vii de la marginea orașului, cu mâinile încă bătătorite de muncă. Ce știi tu despre rafinament?
Alina a rămas tăcută. Studiase la o universitate din Cluj timp de patru ani și lucra acum la o agenție de publicitate cunoscută din București. Părinții ei i-au fost mereu sprijin, chiar dacă nu aveau averi sau funcții.
În acea seară, Călin a venit cu un buchet de trandafiri.
— Iart-o… e speriată. Sunt singurul ei copil.
— Contează ce simt eu? Sau tot ce contează e ce spune mama ta?
— Nu exagera, Alina. Mai e o săptămână până la nuntă. Totul o să fie bine. O să se obișnuiască.
— Și dacă nu se va obișnui?
— N-are încotro. Tu ești aleasa mea. Ești perfectă.
Dar Alina înțelesese deja: în bătălia dintre mamă și soție, Călin nu va alege niciodată corect.
Ziua nunții. În fața oglinzii. Rochia îi venea impecabil, machiajul era discret, coafura elegantă. Nimic vulgar. Totul era așa cum și-l dorise.
— Alino, ești gata? — se auzi vocea lui Călin.
— Vin imediat!
Ceremonia a trecut rapid. Aurelia stătea în primul rând, într-un taior bleumarin sobru. Când a venit momentul sărutului mirilor, ea își admira unghiile.
— Mamă, poți fi mai amabilă? — a murmurat Călin.
— Nu văd ce ai găsit la ea… E atât de simplă. Puteai să fii cu Irina Popescu. Tatăl ei e notar, a făcut facultatea în Elveția…
— Mamă, o iubesc pe Alina.
— Iubirea e trecătoare. Dar copiii rămân. Ce pot învăța de la o fată crescută la coada vacii?
Alina auzise totul.
La restaurant, sala era decorată cu flori și muzică discretă. Alina știa cât se sacrificaseră părinții lor pentru eveniment. Dar Aurelia găsise și aici ceva de comentat:
— Am mai fost aici. La nunta fiului doamnei Matei. Acum aia a fost o mireasă! Fina, educată… și rochia… o capodoperă!
— Și Alina e bine crescută, — a intervenit mama miresei cu un zâmbet forțat.
— Desigur, desigur, — a spus Aurelia, dar tonul era otrăvitor.
Tensiunea era atât de densă că se simțea în aer.
Aurelia s-a ridicat, a luat microfonul și a zâmbit larg.
— Dragi invitați! Vreau să spun câteva cuvinte despre mireasa noastră.
Alina a simțit cum i se strânge stomacul.
— Tânără, frumoasă, dar… needucată. Astăzi, femeile cred că o carieră le face valoroase. Dar nu. Femeia trebuie să știe să gătească, să spele, să crească un copil. Altfel, ce fel de soție e?
Oaspeții au încremenit.
— Sper ca fiul meu să aibă răbdare. Reeducarea nu-i ușoară. Dar o să învățăm. O voi ajuta eu — ca o mamă adevărată — să înțeleagă cum se poartă o femeie cu gust. De exemplu… priviți rochia. Volane! Pliuri! E ca un cort de nuntă țigănesc!
În acel moment, ceva s-a rupt în Alina. S-a ridicat, s-a apropiat calm, dar hotărât, a apucat-o pe Aurelia de umeri și, fără ezitare, i-a afundat fața în tortul de nuntă.
Tăcere absolută.
— M-am săturat de lecțiile tale de „bun gust”, — a spus Alina, calmă. — Și m-am săturat să stau cuminte.
A luat microfonul:
— Dragi invitați! De azi, distracția începe cu adevărat! Muzicanilor — dați-i drumul!
Invitații au izbucnit în aplauze și râsete. Spectacolul plictisitor s-a terminat. Începea petrecerea. Toasturile au început să curgă:
— În cinstea miresei!
— Pentru curaj!
— Pentru o femeie cu demnitate!
Călin s-a apropiat de Alina, în timp ce ea își trăgea sufletul după un dans.
— Alina…
— Ce?
— Nimic. Doar că te iubesc. Și… îmi pare rău că n-am oprit-o mai devreme.
— Lasă. Acum știe cu cine are de-a face.
— Va mai comenta. Dar altfel.
Aurelia a plecat înainte de friptură.
— Unde e mama ta? — a întrebat cineva.
— A plecat, — a răspuns sec Călin.
— Mare păcat. Acum urmează ce-i mai bun.
— Și rochia e superbă, — a spus o vecină. — Elegantă. Volănașele sunt chiar în trend!
La o lună după nuntă, Alina făcea ordine prin casă. Telefonul a sunat.
— Alo?
— Sunt Aurelia. E Călin acasă?
— Nu, e la muncă.
— Înțeleg. Spune-i că am sunat.
— Bine.
Pauză. Apoi:
— Și… spune-i că sâmbătă nu vin. Am alte planuri.
— O să-i zic.
— Mulțumesc, — a spus femeia.
Seara, Alina i-a relatat soțului discuția.
— E supărată?
— Nu. Se gândește.
— La ce?
— Că lumea se schimbă. Și nurorile la fel.
Aurelia nu a mai venit. Vorbea cu fiul ei rar, politicos, scurt.
— Ce mai faceți?
— Bine. Voi?
— La fel.
— Alina îți transmite salutări.
— Transmite-i și tu.
Călin a propus să o viziteze. Alina a dat din cap:
— Nu e nevoie. Ne-am înțeles. Fiecare pe drumul lui.
Căsnicia lor a rămas puternică. Pentru că Alina n-a acceptat să fie călcată în picioare. Și-a apărat demnitatea, liniștea și iubirea. Și-a câștigat locul — nu prin tăcere, ci prin curaj.