Mergeam spre piață, cu două plase goale și gândul la ce aș mai putea găti din nimicul din frigider. Era o zi friguroasă, cu vânt aspru, și tot ce îmi doream era să ajung acasă repede.
La un colț de stradă, un bărbat sprijinit de gard, cu o pălărie trasă pe ochi, mi-a atras privirea. Nu știu de ce m-am uitat mai atent, dar când s-a întors… am simțit cum mi se oprește inima.
Era el. Soțul meu. Sau mai bine zis, omul care a fost cândva soțul meu.
Avea barba nerasă, haina ponosită și un aer pierdut. Ținea în mână o pungă veche, iar lângă el, o sticlă goală de bere. N-am putut să mă mișc. El m-a văzut, a clipit, și parcă pentru o clipă s-a rușinat.
— Maria… tu ești?
Vocea lui era aceeași, dar fără putere. Am dat din cap. N-am spus nimic. Îmi veneau în minte toate serile în care plângeam singură, toate nopțile în care copiii îl așteptau la ușă.
— Cum… cum sunt copiii? a întrebat, privind în jos.
Am simțit o furie mocnită, dar și o tristețe amară. Într-o secundă mi-am dat seama că nu mai voiam să-l urăsc. Nu mai avea rost.
— Sunt bine, i-am răspuns simplu. Au crescut fără tine.
Ochii i s-au umplut de lacrimi. A încercat să zâmbească, dar nu a reușit.
— Am greșit, Maria… am pierdut tot. Ea… m-a părăsit. Copilul nu era al meu.
Am rămas pe loc, fără să zic nimic. Simțeam o căldură ciudată în piept — nu era milă, ci eliberare. După ani de suferință, îl vedeam căzut, înfrânt, și pentru prima dată nu mai simțeam durerea aceea care mă măcina.
— Fiecare primește ce merită, i-am spus calm. Eu mi-am crescut copiii cum am putut. N-a fost ușor, dar n-am renunțat.
S-a uitat la mine lung, cu ochii umezi, ca un om care caută o scăpare.
— Mă ierți? a șoptit.
M-am gândit o clipă. Nu pentru el, ci pentru mine. Pentru liniștea mea.
— Te iert, i-am spus. Dar nu pentru tine. Pentru mine și pentru copiii noștri.
A închis ochii și a oftat. Apoi a întors spatele și s-a îndepărtat încet, ca un om care nu mai are unde să se ducă.
Am rămas acolo, privind cum dispare printre oameni. Nu mai simțeam furie, nici tristețe. Doar o pace ciudată, ca și cum povara aceea grea de ani de zile se ridicase de pe umerii mei.
Când am ajuns acasă, copiii — acum adolescenți — m-au întrebat de ce zâmbesc. Le-am spus doar atât:
— Uneori, viața îți arată că dreptatea vine în timp.
Am deschis frigiderul și, deși nu era plin, am simțit că am tot ce-mi trebuie. Aveam copiii lângă mine, liniște în suflet și puterea de a merge mai departe.
Pentru că, la final, nu cei care pleacă sunt câștigătorii… ci cei care rămân și învață să trăiască mai frumos.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.