Ușa primei mașini s-a deschis, iar din ea a coborât un bărbat în costum gri, ținând în mână o umbrelă neagră. Pașii lui erau siguri, dar chipul îi trăda emoția.
Am încremenit. Chiar și după zece ani, l-aș fi recunoscut oriunde. Era el. Tatăl copilului meu.
Vecinii s-au strâns în jur, cu priviri pline de curiozitate și răutate. „Uite-l! După atâția ani, s-a întors! O fi bogat acum și și-a adus mașinile să se dea mare.”
El s-a apropiat încet, oprindu-se la câțiva pași de mine. Ploaia măruntă i se prelingea pe umeri.
„Ana…” — a rostit numele meu cu o voce tremurată. „Am căutat atâta timp momentul ăsta…”
„Nu e nimic de spus,” am murmurat, strângându-l pe fiul meu de mână. „Tot ce trebuia să faci era să te întorci atunci, nu acum.”
Băiatul mă privea confuz. „Mamă, cine e domnul acesta?”
Bărbatul s-a aplecat, lacrimile amestecându-se cu ploaia. „Sunt tatăl tău, fiule.”
Un murmur s-a ridicat dintre oameni. Unii au zâmbit ironic, alții au dat din cap neîncrezători. Dar nimeni nu era pregătit pentru ce a urmat.
Bărbatul s-a întors către vecini, ridicând vocea:
„Zece ani am trăit cu vina că am pierdut ce aveam mai de preț. N-am știut că părinții mei i-au trimis pe oameni să o gonească, că au mințit spunând că m-am căsătorit. Când am aflat adevărul, era prea târziu — compania, banii, toate păreau nimic față de ce pierdusem.”
Ploaia cădea tot mai tare, dar nimeni nu se mișca.
„Și știți ce e cel mai dureros?” continuă el. „Că în tot acest timp, în timp ce voi o batjocoreați, ea își creștea copilul cu demnitate. N-a cerut milă, n-a întins mâna. A muncit și a tăcut.”
Ochii mi se umpluseră de lacrimi, dar am încercat să rămân puternică.
„Nu vreau nimic de la tine,” i-am spus. „Doar lasă-ne în pace.”
El a zâmbit amar. „N-am venit să iau, Ana. Am venit să dau. Tot ce am.”
A făcut semn unuia dintre bărbații din spatele lui, care a adus o servietă. Înăuntru erau acte — terenuri, o casă în oraș, conturi.
„Totul e pe numele fiului nostru,” a spus. „E singurul mod prin care pot încerca să-mi repar greșeala.”
Vecinii, care altădată râdeau de mine, stăteau acum rușinați, cu privirile plecate.
M-am uitat la fiul meu. În ochii lui nu era bucurie, ci mirare. „Mamă, noi suntem bogați acum?” m-a întrebat el.
L-am strâns în brațe. „Nu, dragul meu. Noi am fost bogați mereu. Doar că ceilalți n-au știut să vadă.”
Bărbatul s-a apropiat din nou și, pentru o clipă, mâna lui a atins obrazul copilului. „Îmi dai voie să vin din când în când?” a întrebat.
Am ezitat, apoi am dat din cap. „Atât timp cât vii ca tată, nu ca stăpân.”
Anii care au urmat au fost liniștiți. Fiul nostru a crescut, a învățat bine, și n-a uitat niciodată de unde a plecat.
Iar satul, care odinioară râdea de mine, acum mă saluta cu respect.
Pentru că, în cele din urmă, nicio avere și nicio mașină luxoasă nu valorează cât curajul unei mame care nu renunță la copilul ei.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.