Blocul era vechi, cu tencuiala scorojită și balcoane de fier ruginite, înșirate unul lângă altul ca niște cuști suspendate. La parter, într-un apartament cu ferestre aburite și perdele îngălbenite de vreme, locuia tanti Catinca. Nimeni nu știa prea multe despre ea. Nu primea pe nimeni, nu schimba două vorbe cu vecinii, nu ieșea niciodată la vreo adunare sau să stea pe bancă la taclale. Se știa doar atât: în fiecare dimineață, la ora șase fix, ieșea din apartament cu o geantă mare, decolorată și ponosită, și mergea direct la tomberoane.
O vedeai cum scormonea minute în șir, cu mâinile tremurânde, printre coji de cartofi, hârtii murdare și ambalaje mototolite. De parcă ar fi căutat ceva prețios. Unii dădeau din cap cu milă, alții o priveau cu suspiciune.
— Iar a ieșit nebuna, — mormăia nea Sandu de la etajul trei, trăgându-și halatul pe el.
— Cred că e înfometată… sau adună sticle să le vândă, — bănuia tanti Marioara.
— Du-te, dragă, de aici… e dusă cu pluta. Ai văzut ce ochi are? Ca o bufniță noaptea, — mai spunea cineva.
Unii șopteau pe la colțuri că ar fi vrăjitoare, că în tinerețe făcuse cine știe ce blesteme și că de-atunci se târâie pe lângă gunoaie, căutând cine știe ce relicvă.
În același bloc locuia și o fetiță de nouă ani, pe nume Irina. Era o copilă curioasă, cu ochi căprui și păr prins în două codițe. O privea adesea pe Catinca de la geam, lipită de pervaz, fascinată de ciudățenia femeii. Nu înțelegea de ce cineva ar face așa ceva în fiecare zi, în zori.
Într-o dimineață de toamnă, cu ceață lăptoasă și frig mușcător, curiozitatea Irinei a fost mai puternică decât frica. Mama ei plecase devreme la muncă, iar fata, cu inima bătându-i în piept ca un ciocănel, a coborât scările pe furiș. În curte, s-a apropiat încet de tomberon, unde Catinca își vâra iar mâinile printre gunoaie.
— Bunico… căutați ceva? a întrebat cu glas subțirel, tremurat.
Bătrâna s-a oprit o clipă, dar nu s-a întors. A continuat să răscolească, ca și cum ar fi căutat o comoară pierdută. Irina s-a apropiat mai mult. Când să plece, gata să renunțe, a auzit un șoptit slab, ca un oftat printre dinți.
— N-ai văzut pe aici… un bebeluș?
Fetița a încremenit.
— Pe cine?
— Un băiețel mic… foarte mic… învelit într-o păturică. L-am pierdut… e pe undeva pe aici, — a murmurat femeia, cu privirea tulbure, pierdută în nimic.
Apoi s-a aplecat din nou peste tomberon, scormonind febril prin pungi, zdrențe și hârtii.
Irina a simțit cum i se face pielea de găină. A rupt-o la fugă spre scară, cu respirația tăiată. N-a mai avut curaj nici să se uite înapoi. Seara, când mama s-a întors de la muncă, Irina i-a povestit totul.
Femeia a albit la față, a căzut pe gânduri câteva secunde și a șoptit:
— Să nu te mai apropii de ea, ai înțeles? Niciodată.
Timpul a trecut. După exact o săptămână, într-o dimineață mohorâtă, vecinii au găsit-o pe Catinca căzută lângă tomberon. Avea geanta decolorată lângă ea, mâinile întinse și ochii închiși. Ambulanța a venit repede, dar nu s-a mai putut face nimic. Atac cerebral, au zis medicii.
Geanta ei a fost luată de muncitorii de la salubritate. Oamenii s-au uitat în ea din curiozitate: era plină de hârtii vechi, bucăți de material, o pătură veche de bebeluș, decolorată și sfâșiată pe margini.
Câteva zile mai târziu, pe banca din fața scării, începuseră să circule vorbe.
— Ai auzit ce-au aflat despre ea? — a început tanti Marioara.
— Ce să aflu? — s-a mirat nea Sandu.
— Cică atunci când avea cincisprezece ani, a născut pe ascuns, în apartament. Tatăl copilului era un vecin mai bătrân, de două ori vârsta ei. A ascuns totul de rușine, și când a venit sorocul, a născut singură, noaptea. Apoi… a aruncat copilul la gunoi.
— Doamne ferește… — a murmurat altcineva.
— Mama ei a bătut-o crunt și a dat-o afară din casă. A ajuns la spitalul de nebuni, că se zice că de-atunci mintea i s-a dus. Iar în fiecare zi, vreme de zeci de ani, venea aici, la tomberon… să-l caute.
Vecinii au tăcut. Păreau brusc rușinați că au râs de ea, că au judecat-o, că i-au zis „nebuna de la parter”. Într-un fel, toți simțeau că blocul nu mai e la fel fără silueta slabă și geanta decolorată care apărea în zori la tomberon.
În acea seară, Irina s-a uitat pe fereastră, dar curtea era goală. Tomberoanele goale, banca pustie, iar în locul unde căzuse tanti Catinca, o candelă ardea încet, tremurând în bătaia vântului.