Mașina de patrulare mergea încet pe un drum de țară pustiu. Pe margini, copaci goi și înnegriți, garduri acoperite cu mușchi. În cețurile dimineții, contururile clădirilor abia se distingeau. Ofițerii James Lawson și Thomas Grimes tocmai terminaseră un proces-verbal când apelul de urgență a venit prin stație:
— Copil găsit singur la intersecția dintre Strada a 8-a și Baxter. Pare speriată. Niciun adult în apropiere.
Au virat imediat pe o alee noroioasă. Aerul era umed și rece, pătrunzător. Apoi au văzut-o.
O fetiță stătea în mijlocul drumului pietruit. Avea vreo cinci ani. Era desculță, în pulover închis și pantaloni subțiri — haine mult prea ușoare pentru frigul de afară. Fața murdară, părul încâlcit, buzele tremurânde.
— Ajutați-mă! Vă rog… mama e în șopron! — rosti ea cu voce gâtuită.
James frână brusc. Amândoi polițiștii au sărit din mașină. Fetița a fugit spre ei, plângând.
— A spus să fug… dar am crezut că a murit…
— Unde e mama ta? — întrebă James, coborând la nivelul ei.
— Acolo… șopronul verde… — zise ea și arătă cu o mână tremurândă printre copaci.
Într-adevăr, prin crengile rare se zărea o construcție veche, verde, șubredă. Ușa era prinsă cu un lanț gros și un lacăt ruginit.
— Chem serviciile sociale și ambulanța, — spuse Thomas în stație. — Posibilă urgență cu minor implicat.
James se apropia deja de ușă.
Lacătul nu părea să fie pus doar pentru siguranță — mai degrabă pentru a împiedica pe cineva să iasă…
— Nu avem timp să așteptăm, — zise James.
Au scos din portbagaj o rangă și un baros. Fetița stătea nemișcată, trăgându-și nervos de mâneca puloverului.
— Vă rog… repede… nu mai răspunde…
Primul lovitură — un sunet surd. Al doilea — mai puternic. Lanțul a vibrat. A treia lovitură — lacătul s-a rupt și a căzut pe pietre.
— Pregătit? — întrebă Thomas.
James încuviință.
Au deschis ușile.
Un val de putrefacție și umezeală i-a lovit din plin. Ca și cum timpul s-ar fi oprit. Și altceva… mirosul morții.
O rază slabă de lumină se strecura printr-o spărtură în acoperiș. În acel semiîntuneric, au văzut-o — o femeie legată de un scaun. Fața ei era plină de vânătăi, ochii întredeschiși, goi. Gura îi era lipită cu bandă adezivă. Mâinile strâns legate, pielea de la încheieturi era inflamată și rănită.
— Doamne… — șopti Thomas.
— Suntem poliția, — spuse James calm, dar ferm. — Sunteți în siguranță acum.
Femeia încercă să vorbească, dar scoase doar un geamăt aspru. Buzele ei erau crăpate, limba i se mișca greu.
— Ambulanță, imediat! — strigă James prin stație.
Thomas rămase nemișcat pentru o secundă, încercând să-și stăpânească respirația. Mirosul din interiorul șopronului era atât de puternic, încât simțea cum stomacul i se răsucește. James, cu mâna întinsă, își încorda toți mușchii în timp ce se apropia încet de femeia legată.
— Respiră… e slabă, dar încă trăiește, — șopti el, simțind cu vârful degetelor pulsul abia perceptibil pe gâtul ei.
Thomas scoase rapid cuțitul tactic și începu să taie legăturile. Femeia, deși era într-o stare aproape inconștientă, își întoarse capul ușor spre zgomot. O lacrimă îi lunecă din colțul ochiului.
— Sunteți în siguranță acum, ați rezistat… — murmură James, încercând s-o liniștească.
În acel moment, din spate se auzi un zgomot. Crengi trosnind. Cineva venea.
Thomas ridică imediat mâna spre pistolul din teacă, dar fetița alergă printre copaci, strigând:
— Nu! Nu-i el! Nu-i tati! Nu-l lăsați să intre!
James și Thomas își schimbară privirile. Încă un pas greoi printre frunzele ude. Apoi o siluetă. Un bărbat masiv, cu glugă trasă pe cap, apăru la marginea luminișului.
— Ce faceți acolo?! — răcni vocea lui, aspră și rece.
— Poliția! Stai pe loc! Aruncă ce ai în mână și pune-te jos! — strigă Thomas, cu arma îndreptată spre el.
Bărbatul ezită o clipă. Apoi făcu un pas înapoi.
— E o neînțelegere… — rosti, dar vocea lui nu era deloc calmă.
În acel moment, din apropiere se auzi sunetul sirenelor. Întăriri și ambulanța soseau. Bărbatul realiză că nu mai are scăpare. Încercă să fugă, dar James l-a urmărit rapid și l-a pus la pământ.
După câteva ore, femeia — al cărei nume era Elise — fusese dusă la spital. Fetița ei, pe nume Sophie, stătea acum într-un halat mare, pe o bancă de lemn, ținând în mână o păpușă murdară. În jurul ei — ofițeri, asistenți sociali, paramedici.
Thomas stătea lângă ea.
— Cum te simți, Sophie?
— Obosită… dar mama trăiește… nu?
— Da. Trăiește. Medicii fac tot posibilul s-o ajute. Ești o fetiță foarte curajoasă. Fără tine, poate nu am fi ajuns la timp.
Sophie își plecă capul.
— Mi-a spus să fug dacă îl aud venind… așa am făcut… dar îmi era frică s-o las singură…
Thomas îi puse mâna pe umăr. Inima lui, bătătorită de ani de serviciu, tremura. Cei mai grei monștri nu stau în umbrele orașului, ci în tăcerea caselor izolate.
În următoarele zile, ancheta a scos la iveală detalii șocante. Elise fusese ținută captivă de fostul ei partener, un om cu trecut violent, care reușise să evite legea ani de zile. Fetița fusese crescută în izolare, fără acces la școală sau medici. Totul s-ar fi terminat tragic dacă, în acea dimineață, Sophie nu ar fi găsit curajul să fugă și să ceară ajutor.
Povestea lor deveni virală. Presa o numi pe Sophie „fetița care a învins monstrul”. Dar adevărul era mult mai complex: nu era doar curaj, ci și durere, și cicatrici care aveau să rămână mult timp.
Elise fu externată o lună mai târziu. Slăbită, dar vie. Sophie fu pusă temporar într-o familie de plasament, până ce autoritățile confirmară că mama ei poate avea din nou grijă de ea.
Într-o zi, la o cafenea din oraș, James și Thomas stăteau la masă. Afară ningea. Din vitrină, vedeau cum lumea trece grăbită, fiecare cu povestea lui.
— Te-ai gândit vreodată cât de aproape a fost totul de tragedie? — întrebă Thomas.
— În fiecare noapte, — răspunse James, privind în ceașca lui de cafea. — Dar apoi îmi amintesc: Sophie a avut curaj. Și noi am ajuns la timp.
În acel moment, ușa cafenelei se deschise. O femeie cu păr castaniu și o fetiță cu ochi mari intrară. Thomas și James le recunoscură imediat.
Sophie zâmbi larg și alergă spre ei.
— V-am adus ceva! — spuse ea și le întinse o mică brățară împletită.
— Mulțumim, Sophie. E cel mai frumos cadou, — zise James.
— Pentru că m-ați salvat pe mine și pe mama…
Și pentru prima dată după multe luni, lacrimile nu erau din frică. Ci din recunoștință.