Ninsoarea cădea în liniște și cu blândețe. Acoperea străzile, acoperișurile caselor, se așeza pe umerii trecătorilor. Prin vălul gros și alb, o femeie își făcea drum. În brațele ei ținea un copil — un pachet minuscul înfășurat într-o pătură gri, cu o căciuliță pe cap. Băiețelul dormea liniștit, strâns la pieptul ei, neștiind că viața lui era pe cale să se schimbe pentru totdeauna.
Femeia s-a oprit în fața unei clădiri cu un semn scorojit: „Casa de Copii Nr. 4.” A ridicat ochii, de parcă ar fi căutat iertare sau putere din cer. Dar acesta a rămas surd și tăcut. Mâinile îi tremurau, inima îi bătea atât de tare încât părea că se putea auzi de la kilometri distanță.
L-a așezat încet pe bebeluș pe prag și a pus o notă lângă el:
„Andrei. Iartă-mă. Îl iubesc. Nu pot face altfel.”
A stat acolo puțin mai mult, de parcă spera că cineva o va opri. Degetele i s-au încleștat convulsiv, umerii îi tremurau de sughițuri înăbușite. Apoi a făcut un pas înapoi. Încă unul. Și a fugit. În noapte, în întuneric, departe de tot ce cunoscuse.
Câteva minute mai târziu, ușa s-a deschis. În prag a apărut Valentina — o femeie de aproximativ cincizeci de ani, îngrijitoare la casa de copii. Văzând copilul, s-a aplecat repede, l-a ridicat cu blândețe și l-a strâns la piept:
„Cine te-ar fi putut abandona, dragule?.. Ai fi înghețat aici…”
Nu știa încă că acest moment îi va rămâne pentru totdeauna. Ca fulgii de zăpadă care se topesc pe genele unui bebeluș, ca el ghemuindu-se involuntar, de parcă simțea frigul acestei lumi.
Pentru Andrei, această casă a devenit prima și singura. Mai întâi — un pătuț cu gratii. Apoi — o grupă de grădiniță cu dulapuri galbene. Mai târziu — o sală de clasă mirosind a manuale vechi și linoleum.
S-a obișnuit. S-a obișnuit cu vocea Valentinei , cu strictețea Elenei Dumitrescu, cu amintirile nesfârșite de „nu face zgomot, nu te purta urât.” S-a obișnuit să nu aștepte nimic bun. Pentru că de fiecare dată când veneau „adulții” — oameni care l-ar fi putut scoate din orfelinat — inima îi stătea. Dar apoi se întâmpla din nou: nimeni nu-l alegea. Și el se prefăcea că nu-i pasă.
Când Andrei avea opt ani, prietenul său Sorin a spus:
„Ce-ar fi dacă mama ta ar fi în viață? Poate te caută?”
„Nu,” a răspuns Andrei încet.
„De ce crezi asta?”
„Pentru că dacă m-ar fi căutat, m-ar fi găsit demult.”
A spus-o calm. Dar în acea noapte a stat cu fața în pernă mult timp, abținându-se să plângă ca nimeni să nu-l audă.
Anii au trecut. Orfelinatul l-a învățat să supraviețuiască: cum să te aperi, să primești o lovitură, să faci parte din grup. Dar Andrei era diferit. Citea mult, visa, voia să învețe. Nu voia să rămână aici pentru totdeauna.
Când a împlinit paisprezece ani, a întrebat-o pe Valentina:
„De ce m-a părăsit?”
A tăcut înainte de a răspunde.
„Uneori oamenii nu aleg. Uneori viața este prea crudă. Poate că și pentru ea a fost foarte greu.”
„Ai fi plecat tu?”
Nu a răspuns. Doar l-a mângâiat ușor pe cap.
Când Andrei a împlinit șaisprezece ani, a primit primul său pașaport. La rubrica „tată” — o liniuță. La rubrica „mamă” — nimic.
A locuit la orfelinat, pregătindu-se să intre la facultate. Seara lucra ca hamal într-un depozit de la marginea orașului — spăla podele, muta cutii, suporta înjurăturile șoferilor.
Nu se plângea. Știa: dacă s-ar fi prăbușit, nu ar mai fi rămas nimic.
Uneori visa același vis: alergând printr-un câmp fără margini. În depărtare — o femeie. Îi făcea semn, îl chema, dar el nu-i putea auzi cuvintele. Alerga, striga, dar cu cât se apropia mai mult, cu atât ea se îndepărta.
Într-o seară a deschis un dulap vechi și a găsit chiar acea notă. Era păstrată în dosarul său personal, pe care îl ceruse în secret Valentinei. Hârtia era șifonată, literele neclare, de parcă fuseseră scrise de mâna tremurândă a unei fete tinere și speriate.
„Andrei. Iartă-mă. Îl iubesc. Nu pot face altfel.”
A recitit rândurile iar și iar, de parcă încerca să simtă fiecare cuvânt în profunzime. Și într-o zi a ajuns la concluzia: nu mai putea trăi fără adevăr.
A început cu arhivele. Și-a făcut o programare la registratură, a aflat numărul dosarului său — chiar cel sub care fusese internat la casa de copii. Informațiile erau minime: data nașterii, starea de sănătate, vârsta aproximativă. Asta era tot. Dar era nota. Chiar aceea.
Și era o pistă — numărul maternității.
Andrei a mers acolo. A fost întâmpinat de o femeie cu ochi albaștri pătrunzători — moașa Maria Popescu, care lucra la acel spital de la sfârșitul anilor nouăzeci.
„Ianuarie 2004?” a reflectat ea. „Îmi amintesc o fată. Foarte tânără. A venit dintr-un sat. A născut un … Apoi a dispărut. Nici măcar nu a înregistrat documentele. Am încercat să o găsim, dar a fost ca și cum ar fi dispărut în neant.”
„Cum o chema?”
„Cred că Alina. Era slabă, plângea tot timpul. A spus că mama ei a dat-o afară, tatăl copilului a plecat.”
Era mai mult decât îndrăznea să spere să audă.
A mers la arhiva de district, a răsfoit înregistrările nou-născuților din acea perioadă. O înregistrare datată 11 ianuarie scria: „băiat, mamă necunoscută, maternitatea nr. 3.” Acesta era el.
Au urmat apoi călătorii în sate. Andrei a mers din ușă în ușă, a interogat locuitori bătrâni. Unii se ascundeau; alții spuneau: „Nu te poți întoarce în trecut, fiule.”
Dar într-un sat — Plopșorul — a avut noroc. În magazinul local a văzut o femeie cu aceiași ochi gri ca ai lui. Ceva în interiorul său s-a mișcat.
„Scuzați-mă… Vă numiți Alina?” a întrebat el cu prudență.
Femeia s-a întors. Fața ei a pălit brusc.
„Andrei…?”
„De unde știi numele meu?”
„Eu…” S-a așezat pe treptele de la intrare. „Te-am ținut minte toată viața. Te-am lăsat pentru că nu știam cum să trăiesc. Aveam șaptesprezece ani. Aruncată din casă. Mă ascundeam într-un subsol. Nu aveam bani, nici mâncare. Am crezut că dacă aș fi rămas cu tine, am fi murit amândoi. Așa că am plecat. Nu am dormit nopți întregi după aceea. M-am rugat în fiecare zi. Am încercat să te găsesc, dar nimeni nu mi-a spus nimic…”
El a tăcut.
„Nu cer iertare. Nu cer dragoste. Am vrut doar să știi: te-am iubit. Întotdeauna. Am fost doar slabă.”
S-a apropiat încet și s-a așezat lângă ea. A privit în depărtare. Apoi a spus încet:
„Nu știu cum să-ți spun acum. Nu știu cum să construiesc asta… Dar vreau să încerc.”
Ea a plâns. Și el.
Două inimi singure s-au găsit.
Șase luni au trecut. Andrei s-a transferat la studii prin corespondență, s-a angajat ca asistent bibliotecar în sat. A închiriat o cameră în casa Alinei — acum îi spunea mamă, chiar dacă nu imediat.
Mâncau cina împreună, plantau flori pe pervazul ferestrei, se plimbau prin pădure. Andrei nu uitase durerea anilor trăiți, dar acum știa — nu era singur.
Într-o seară i-a adus o fotografie veche: orfelinatul, el la șapte ani, purtând o căciuliță cu un pompon, cu Sorin în apropiere.
„Acesta este prietenul meu. Acum este în închisoare. Nimeni nu-i scrie. Poate ar trebui să-l vizităm?”
„Desigur, fiule.”
Cuvântul acela părea ciudat. Dar în același timp — cald. Viu. Al lui.
Uneori soarta ia prea mult. Uneori durerea devine fundamentul pentru ceva nou. Uneori o inimă frântă încă știe să iubească.
Andrei a parcurs un drum lung — de la pragul rece al orfelinatului la confortul călduros al casei unei mame. A înțeles: iertarea nu este necesară pentru a construi o nouă viață. Dar cunoașterea adevărului este importantă.
Și adevărul era în ochii ei. În mâinile ei tremurând de emoție în timp ce îi mângâia părul. În zâmbetul ei când el o numea „mamă.”