În fiecare duminică, aveam un obicei de care nu mă abăteam: mergeam în vizită la sora mea, Andreea, la soțul ei, Radu, și la cei doi copii ai lor. Era genul acela de casă unde te simțeai bine încă de la ușă — miros de prăjituri, chicote de copii și povești spuse pe nerăsuflate în jurul mesei. Mie îmi plăcea să fiu acolo. Să râdem, să vorbim despre ce s-a mai întâmplat peste săptămână, despre planuri, despre nimicuri. Dar, în ultimele luni, ceva a început să-mi tulbure tihna acelor seri.
Nu puteam să nu observ cum Radu, cumnatul meu, își arunca privirea spre mine, din ce în ce mai des. La început am crezut că exagerez. Poate mă uitasem prea mult la filme cu intrigi de familie sau îmi imaginam lucruri. Dar nu era deloc așa. Privirea lui nu era una de simplă politețe sau de om care ascultă ce spui. Era lungă, insistentă și mă făcea să simt un nod în stomac de fiecare dată când o surprindeam.
Am încercat să ignor. Să mă gândesc că poate sunt eu prea sensibilă sau că se uită așa fără să-și dea seama. Dar de la o săptămână la alta, senzația s-a transformat în neliniște. Începusem să mă întreb dacă nu cumva făceam eu ceva greșit. Poate că hainele mele erau nepotrivite? Dar nu purtasem niciodată nimic indecent acolo. Doar lucruri simple, elegante. Nimic ostentativ.
Într-o seară, după ce copiii s-au dus în camerele lor, iar Radu s-a retras în sufragerie să se uite la știri, am rămas singură cu Andreea în bucătărie. Ne-am apucat să spălăm vasele, ca de obicei, și atunci am simțit că nu mai pot să țin în mine.
— Andreea… pot să te întreb ceva? am zis, cu glas scăzut.
Ea s-a uitat la mine, simțind că nu era vreo întrebare banală.
— Sigur. Ce s-a întâmplat?
Am oftat, încercând să-mi fac curaj.
— Ți s-a părut vreodată că Radu… nu știu cum să spun… că mă privește altfel?
A rămas o clipă pe gânduri, apoi și-a coborât privirea spre chiuvetă.
— Da, mi-am dat seama de ceva vreme, mi-a spus, fără ocolișuri. Și asta mă macină.
Am încremenit. Nici nu știam ce aș fi preferat: să-mi spună că mi se pare sau să confirme. Dar felul în care a spus-o, cu un oftat și cu ochii în pământ, mi-a sfâșiat sufletul.
— Am crezut că e doar în capul meu… că poate exagerez.
Andreea a dat din cap, încercând să zâmbească, dar zâmbetul i-a murit pe buze.
— Nu exagerezi. Radu te-a plăcut mereu, de când te-a cunoscut. Nu a făcut nimic deplasat, dar privirile lui… le-am văzut. Și da, o parte din mine s-a întrebat dacă nu cumva felul în care te îmbraci…
Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene.
— Cum mă îmbrac?! am întrebat, puțin mai tăios decât voiam.
— Nu mă înțelege greșit, nu spun că te îmbraci indecent. Doar că… Radu e bărbat, iar unele ținute… poate îl fac să uite cine ești pentru el. Nu te învinuiesc, vreau doar să fim sincere una cu alta.
A fost ca o palmă peste față. Eu, vinovată pentru privirile cumnatului meu? Mă simțeam jignită, dar în același timp, înțelegeam disperarea surorii mele, încercând să salveze o familie care, în tăcere, se crăpa.
Am terminat de spălat vasele în liniște. Când mi-am luat rămas-bun în acea seară, Andreea m-a îmbrățișat mai strâns decât de obicei.
— Te rog să nu mă eviți… nu e vina ta. O să am eu o discuție cu Radu.
Am plecat de acolo cu sufletul greu. Pe drum, m-am tot gândit. Mă frământam dacă ar trebui să mai calc vreodată în casa lor. Dar ceva m-a făcut să-mi clarific gândurile chiar în acea noapte.
Mi-am dat seama că nu merit să mă simt vinovată pentru privirile altcuiva. Și că familia, oricât de complicată ar fi, nu trebuie să fie un loc unde te simți stânjenit, vinovat sau suspectat pe nedrept. A doua zi dimineață i-am scris Andreei un mesaj.
„Vreau să știi că te iubesc și că îmi pare rău că treci prin asta. Îți sunt alături. Dar de acum înainte, cred că cel mai bine e să ne vedem în oraș, la o cafea, la plimbare cu copiii… oriunde altundeva. Nu mai pot veni acolo. Nu pentru că fug, ci pentru că așa e cel mai bine pentru toți.”
A înțeles. Mi-a răspuns cu un simplu „Mulțumesc că nu mă lași singură.”
De atunci, ne-am văzut în parcuri, la terase sau la mine. Relația noastră de surori s-a întărit, pentru că am ales să nu permitem unei situații stânjenitoare să rupă ce conta mai mult: legătura dintre noi.
Iar Radu? Nu l-am mai văzut de atunci. Și nici nu mi-a lipsit.
Dacă povestea asta ți-a dat de gândit, distribuie-o mai departe. Uneori, liniștea familiei înseamnă să ai curajul să pui distanță acolo unde e nevoie.