Durerea era insuportabilă. Îi străbătea trupurile ca un fulger mut. Cei doi frați dalmațieni – Lotti și Norocel – zăceau tremurând pe marginea drumului. Mașina care îi lovise demult dispăruse, lăsând în urmă doar vântul… și disperarea. Norocel nu se mai putea ridica deloc, Lotti scâncea încet – dar nu de durere pentru sine, ci de teamă pentru fratele ei. Cel mai cumplit nu era durerea, ci gândul că l-au dezamăgit pe omul care, pentru prima dată, le oferise un nume, o casă și un castron cu mâncare caldă.
Lotti închise ușor ochii și începu să-și amintească. Își amintea prima iarnă, când colindau orașul ca doi pui rătăciți. Într-o zi, o femeie – Iulia – ieșise din brutărie, mirosind a cacao fierbinte, și i-a observat. A îngenuncheat lângă ei.
– „Două frumuseți cu buline… unde vă e stăpânul, hm?” – a întrebat, fără să primească răspuns.
A doua zi dimineață erau tot acolo. Iulia nu a putut să-i mai lase în urmă. I-a luat pe amândoi acasă. În prima noapte, au primit coșulețe separate, dar până dimineață dormeau lipiți unul de altul sub plapuma Iuliei.
Au trecut ani de fericire. Apartamentul Iuliei nu era mare, dar inima ei da. Cei doi dalmațieni o însoțeau peste tot – în parc, la cumpărături, la veterinar. Râdeau împreună, plângeau împreună.
Apoi a venit acea zi cu furtună. Iulia vorbea la telefon, cu o pungă de cumpărături într-o mână și lesa în cealaltă. Un biciclist scăpat de sub control a apărut din senin, și lesa i-a scăpat. Câinii s-au speriat și au fugit pe șosea.
Mașina a frânat, dar era prea târziu.
Pe marginea drumului, respirația lui Norocel era abia vizibilă. Lotti, slăbită, încerca cu ultimele puteri să-l protejeze. Trecătorii au trecut nepăsători. Unii copii s-au uitat, dar mamele i-au grăbit mai departe.
Până când o umbră s-a aplecat asupra lor.
– „Ce s-a întâmplat, puișorilor?” – întrebă un domn în vârstă, îngenunchind lângă ei. A sunat la serviciul de salvare pentru animale, mângâind între timp lăbuța lui Norocel.
Salvarea a sosit. Bătrânul s-a urcat cu ei în mașină.
– „Nu vă temeți. Nu vă las singuri.”
La clinică, Iulia deja îi aștepta. Cineva recunoscuse câinii și o anunțase. Lacrimile îi curgeau pe obraji. Inima ei se rupea și se reînnoda în același timp.
– „Nu plecați. Încă am nevoie de voi…”
Operațiile au fost lungi. Pelvisul lui Norocel a fost fixat cu șuruburi, Lotti avea coaste rupte și contuzie pulmonară. Dar au supraviețuit. Iar Iulia nu i-a părăsit nicio clipă.
Au urmat săptămâni de recuperare. În fiecare dimineață, Lotti îl împingea pe Norocel cu lăbuța să se ridice. Seara, Norocel își odihnea capul pe Lotti, de parcă îi spunea: „încă sunt aici”.
A venit primăvara. Umblau împreună pe aleea spitalului. Trecătorii zâmbeau văzându-i – doi frați pătați, puțin șchiopi, dar fericiți.
Într-o zi, Iulia s-a oprit și s-a uitat adânc în ochii lor.
– „Știți… am găsit o casă cu curte la marginea orașului. Mergem toți trei? Sunteți de acord?”
Răspunsul nu a venit prin cuvinte, ci prin cozi care se roteau frenetic.
[ ]
Astăzi, în grădină, o tăbliță stă la poartă:
„Atenție! Teren păzit – Doi îngeri cu buline ne veghează!”
Cine trece pe lângă gard, îi vede uneori așezați dincolo de el. Copiii mai strigă câteodată:
– „Bună, Lotti! Bună, Norocel!”
Și mereu primesc un salut cu lăbuța.
Grădina, care fusese odată doar un vis, devenise casa lor. Căsuța Iuliei de la marginea orașului era un mic refugiu verde, vindecător. Norocel mergea mai încet, dar aproape că nu se mai observa. Lotti veghea la poartă, dar tot mai des se lăsa cucerită de liniște: mirosul ierbii, căldura pietrelor, ciripitul blând al păsărilor.
Într-o după-amiază de aprilie însă, s-a întâmplat ceva straniu.
Lotti și-a ridicat brusc capul. La poartă stătea un copilaș desculț, murdar, nu avea mai mult de cinci ani. Mânuțele îi tremurau, iar ochii îi erau plini de teamă. Privea în jur, confuz, pierdut.
Iulia a ieșit imediat din casă, dar n-a mai fost nevoie să întrebe. Lotti și Norocel stăteau deja lipiți de băiat. De parcă îl cunoșteau de o viață.
– „Tu, micuțule? De unde ai venit?” – întrebă Iulia blând, îngenunchind lângă el.
Băiatul a spus doar atât:
– „Mami a adormit… și nu s-a mai trezit.”
Atât a fost de ajuns. Iulia a chemat ambulanța, protecția copilului, și i-a pregătit o cană de ceai. Copilul se numea Beni, iar soarta lui era la fel de frântă cum fusese, cândva, cea a lui Lotti și Norocel.
Și așa cum Iulia îi salvase pe ei, acum ei îl salvau pe Beni. Noaptea, Norocel dormea sub patul băiatului, Lotti îi încălzea picioarele. Nu se mișcau, doar vegheau. Pentru că acum, ei erau cei mari.
Săptămânile au trecut. Iulia îl luase pe Beni în plasament temporar. Actele încă nu erau gata, dar iubirea nu are nevoie de semnături. Și se vedea.
Beni râdea din nou. Începuse să vorbească, să deseneze – și în toate desenele apăreau doi câini cu buline.
Într-o dimineață de iunie, în timp ce Lotti și Norocel dormeau pe treptele terasei, Beni spuse din senin:
– „Credeți că putem să-i primim de Crăciun? Adică… pentru totdeauna?”
Iuliei i se umeziră ochii. Se aplecă spre el și-l mângâie.
– „Dragul meu… ei deja sunt ai tăi. Și tu al lor.”
Atunci, Norocel se ridică, cu pași șovăielnici, și îi linse obrazul. Lotti puse lăbuța pe genunchiul băiatului. Apoi se întâmplă ceva ce nimeni nu se aștepta:
Beni șopti:
– „Voi m-ați salvat…”
Și Iulia, în tăcere, gândi: „Iar el… v-a salvat pe voi.”
Anii au trecut. Când Beni a ajuns adolescent, spunea tuturor:
– „Adevărata mea familie a venit cu două inimi pătate. Apoi a apărut o a treia. Un om care știa ce înseamnă să fii pierdut – și cum e să găsești pe cineva care te readuce.”
Lotti și Norocel au îmbătrânit. Aveau 13 ani. Părul le albea pe la botic, se mișcau mai lent. Norocel mai șchiopăta uneori. Lotti nu mai fugea la poartă, doar mergea calm. Dar inimile lor… rămăseseră aceleași.
Beni avea 15 ani. Crescuse, era mai puternic, dar în suflet era tot băiețelul învățat de doi câini să iubească și să aibă încredere. Într-o zi, le spuse:
– „Ce spuneți de un învățăcel nou?”
Lotti își ciuli urechile.
Pentru că Beni găsise un pui.
După o altă zi cu furtună, în spatele școlii, lângă un tomberon, scâncea un cățeluș alb-negru, slab și rănit. Trăgea un picioruș, dar ochii… acei ochi semănau cu ai lui Norocel din ziua în care o văzuse prima oară pe Iulia: plini de durere – și de speranță.
Beni l-a dus acasă. L-a așezat pe păturica veche a lui Norocel. Cei doi dalmațieni l-au înconjurat. Mai întâi doar l-au privit. Cățelul tremura, dar Lotti l-a lins pe frunte, iar Norocel s-a culcat lângă el. L-au acceptat. Instantaneu. Fără condiții.
– „Bine ai venit acasă, Cărbunel” – a spus Beni.
Cărbunel a crescut repede. A început să meargă bine, dar a păstrat un obicei ciudat: copia tot ce făcea Norocel. Cum se întindea, cum înclina capul, cum o privea pe Iulia sau pe Beni. Absorbea totul. Și doi dalmațieni i-au fost profesori: cum să fii bun, loial, curajos.
Până într-o dimineață…
Soarele încălzea veranda. Iulia pregătea ceaiul, când Beni strigă:
– „Lotti nu se trezește…”
Lotti plecase în somn. Cu un zâmbet blând pe față, cu lăbuța așezată peste spatele lui Cărbunel.
Casa a devenit tăcută.
Norocel a rămas lângă ea. Nu a plâns. Doar a vegheat. O zi. O noapte. Iar Beni i-a fost alături.
Câteva luni mai târziu, și Norocel a adormit pentru totdeauna. Beni nu a mai plâns zgomotos. Doar a mângâiat pozele vechi. Cândva, trei câini dormeau împreună pe covor. Acum doar Cărbunel stătea acolo – dar nu singur. Amintirile rămăseseră. Gesturile, învățăturile, mirosurile, iubirea – o moștenire întreagă de la două inimi cu buline.
Anii au trecut. Cărbunel era și el bătrân. Iar Beni… devenise adult. Medic veterinar. Iar fiecărui stăpân nou îi spunea:
– „Un câine nu e doar un animal. E un profesor. Un membru al familiei. O punte spre trecut. Și, uneori… ei ne salvează pe noi.”
În cabinetul lui, stau două fotografii înrămate.
Pe una, Lotti și Norocel aleargă prin grădină.
Pe cealaltă, Beni – adolescent – îmbrățișând două suflete pătate.
Iar dedesubt scrie:
„Două inimi cu buline – pentru totdeauna cu mine.”
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.