Nu știu exact în ce zi a început totul să se destrame. Aș putea spune că în clipa în care medicul a rostit cuvintele acelea reci și precise, care mi-au înghețat sângele: „Are nevoie de tratament imediat. E o formă rară, dar se poate trata dacă acționăm rapid.”
David avea șapte ani. Avea ochi mari, verzi, și o pasiune inexplicabilă pentru dinozauri. Știa toate denumirile în latină și mă corecta când le pronunțam greșit. Avea o viață întreagă înainte. Sau cel puțin, așa speram.
Am ieșit din cabinet cu hârtiile în mână și cu picioarele moi. Vlad, soțul meu, era în delegație — iar eu eram singură cu o decizie imposibilă. Aveam puțin peste 5000 de lei economisiți. Tratamentul depășea 30.000. Statul ne oferea o parte. Dar restul?
Am sunat rude, prieteni, vecini. Am pus anunț pe Facebook. Au venit donații — unele sincere, altele cu întrebări care mă umileau: „De ce nu mergeți în altă parte?” „Nu cumva exagerează medicii?” „Ce-ați făcut cu banii până acum?”
Am scos cutia de bijuterii. Am vândut ceasul tatălui meu. Lanțul mamei. Și într-un final, am luat verigheta. Am privit-o minute în șir. Fusese pusă pe degetul meu în ziua în care am spus „da” în biserică. O zi cu soare, cu flori și promisiuni.
Dar acum? Era doar o bucată de aur. Un obiect care nu avea nicio putere împotriva bolii fiului meu. A doua zi dimineață, am mers la amanet. Femeia de acolo s-a uitat la mine și a zis:
– Ești sigură? Pare importantă.
– Nu valorează cât copilul meu.
Mi-au dat 850 de lei. Puțin, dar era un pas mai aproape.
Când Vlad s-a întors acasă, am încercat să-l pregătesc. I-am spus de tratament, de bani, de situație. Era încordat, tăcut. Nu m-a întrebat de verighetă imediat. A observat lipsa ei seara, când făceam cina. A privit mâna mea, apoi a ridicat privirea spre mine.
– Unde e verigheta?
Am ezitat. Apoi i-am spus. Pe scurt, direct. M-a privit ca și cum l-aș fi trădat.
– Ai dat simbolul familiei noastre pentru bani?
– Vlad, nu e un simbol dacă nu ne ține împreună. David are nevoie. Nu mai conta nimic altceva.
– Nici onoarea?
– Ce e onoarea, Vlad? Să ne mândrim cu verighetele și să ne plângem copilul?
N-a mai zis nimic. A doua zi dimineață, era plecat. Pe masă — un bilet: „Nu pot. Pentru mine, căsnicia noastră s-a încheiat când ai renunțat la jurămintele noastre.”
Jurămintele? Eu mă ținusem de ele. Îi fusesem loială, îl sprijinisem, îi dădusem un fiu. Dar acum… jurământul meu era față de acel copil.
Au trecut trei luni. David a început tratamentul. A fost greu. L-am ținut de mână la injecții. Am dormit pe un scaun lângă patul lui. I-am adus jucăriile preferate, am inventat povești, i-am citit din cărțile cu dinozauri.
Apoi au venit veștile bune. Boala răspundea la tratament. Medicul a zâmbit. M-am prăbușit pe un scaun și am plâns ca o fetiță.
Pe Vlad nu l-am mai văzut. L-a sunat o dată pe David, dar scurt. Rece. Apoi, nimic. Am aflat de la o cunoștință că se mutase în alt oraș. Începuse „o nouă etapă”.
Am regăsit liniștea în lucrurile simple. Într-o cană de ceai. Într-o dimineață în care David a alergat prin casă fără să obosească. Într-un desen pe care mi l-a dat: eu, el, și un soare uriaș deasupra noastră.
Într-o seară, am găsit verigheta într-un plic. Mi-o trimisese înapoi amanetul. O necunoscută, care citise postarea mea pe blog, o recunoscuse și a cumpărat-o pentru mine.
Am ținut-o în palmă mult timp. N-am mai pus-o pe deget. Am pus-o într-o cutie, lângă certificatul de sănătate al lui David.
Pentru mine, e un simbol. Dar nu al căsniciei. Ci al unui moment în care am ales viața. Și n-aș schimba nimic.