Pe trepte, stătea același bătrân, cu căciula în mâini și terrierul la picioare. Lângă el, două plase pline cu alimente, iar în ochii lui se citea o emoție greu de descris.
„Domnișoară… n-am dormit toată noaptea. Am vândut câteva lucruri de prin casă și… m-am gândit că poate vă prind bine,” a spus el, ridicând încet pungile.
Am rămas fără cuvinte. Mâinile îmi tremurau. O parte din mine voia să refuze, dar alta, mai puternică, știa că uneori a primi este tot un act de iubire.
L-am invitat înăuntru. Am pus ceai pe masă, iar el și-a scos timid paltonul ponosit. A început să povestească, cu voce joasă, despre viața lui: fusese mecanic într-un atelier de la marginea orașului, apoi viața i-a smuls pe rând totul — soția, copiii plecați departe, casa vândută. Tot ce-i mai rămăsese era terrierul, prietenul care nu-l părăsise niciodată.
Îl ascultam cu lacrimi în ochi. Îmi amintea de bunicul meu de la țară, cel care, în serile de iarnă, își aprindea lampa cu gaz și ne spunea povești lângă sobă. Întotdeauna repeta că „omul sărac nu-i sărac dacă împarte.”
Bean lovea cu piciorușele în burtă, ca și cum simțea că trăiam un moment important. Bătrânul și-a pus mâna aspră pe masă și a rostit, privindu-mă drept: „Fata mea, viața n-o să fie ușoară. Dar să nu-ți fie frică. Cât timp îți păstrezi inima bună, nu rămâi singură.”
În acea clipă, am simțit că destinul îmi adusese în prag un înger în haine uzate.
Am început să ne vedem des. El mă ajuta cu treburi mici: îmi repara câte ceva la mașină, aducea lemne pentru sobă, iar eu îi pregăteam mâncare caldă. Ne completam lipsurile cu gesturi mărunte. Vecinii au început să ne privească altfel, ba chiar să ne ajute și ei. O bătrână din bloc mi-a lăsat pe ușă o pungă cu mere, un tânăr de la etajul doi s-a oferit să-mi care cumpărăturile.
Era ca și cum bunătatea, odată semănată, prindea rădăcini în toată comunitatea.
Când a venit vremea să nasc, bătrânul a stat ore întregi pe holul spitalului, ținând terrierul în brațe. Când medicul a ieșit și a spus „e o fetiță sănătoasă”, lacrimile i-au curs pe obraji de parcă ar fi fost propriul lui copil.
Astăzi, Bean doarme liniștit în pătuț, iar bătrânul stă la masa mea, jucându-se cu terrierul. Îl privesc și înțeleg că familia nu înseamnă doar sânge. Familia înseamnă oameni care rămân, chiar și atunci când alții pleacă.
Și, în adâncul sufletului, știu că atunci când am plătit cumpărăturile la supermarket, nu i-am salvat doar pe el și pe câinele lui. El m-a salvat și pe mine.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.