Paula a rămas cu foile în mână, iar degetele ei cu manichiură impecabilă au început să tremure.
— Ce e asta? a șoptit.
— Continuă să citești, i-am spus liniștit.
A întors pagina. Acolo era copia declarației noastre fiscale, cu venitul lui Mihai evidențiat clar: zero lei. Lângă ea, extrasul de cont de cu o zi înainte, unde soldul lui abia trecea de câteva zeci de lei.
Mihai s-a repezit peste masă, încercând să smulgă hârtiile.
— Mara, termină prostia asta! Paula, nu o asculta, e doar geloasă, nu știe ce vorbește!
M-am uitat la Paula, care nu mai părea deloc femeia sigură pe ea de mai devreme.
— Ți-a spus că e milionar, nu? Că are investiții, proiecte, bani blocați în afaceri mari? Singurul lucru în care Mihai a investit în ultimele șase luni a fost confortul lui. Și a făcut-o pe banii mei.
— Ești falit? a întrebat Paula, cu vocea schimbată. Proiectul din București? Dezvoltatorii? Investiția?
— Urmează, iubito, e doar o întârziere, a bâiguit Mihai.
L-am lăsat să se zbată câteva secunde în propria rușine.
— Afacerea e la fel de reală ca averea pe care pretinzi că o ai, i-am spus. Iar cardurile pe care le-ai folosit pentru flori, prânzuri și impresii ieftine sunt blocate de azi după-amiază. Toate cele care au legătură cu mine.
Chelnerul s-a apropiat, simțind tensiunea.
— Este vreo problemă cu plata?
M-am uitat la nota de aproape 5.800 de lei, apoi la Mihai, care transpira prin cămașa lui scumpă.
— Soțul meu a spus că și-a uitat portofelul, am spus. Dar adevărul este că nu are cu ce plăti. A trăit pe spatele soției lui în timp ce îi promitea acestei domnișoare o viață pe care nu și-o permite.
Paula a trântit foile pe masă.
— M-ai mințit! Mi-ai spus că ea îți golește conturile! Că ea e povara!
— Am făcut-o pentru noi! a spus Mihai, întinzând mâna spre ea. Mai aveam nevoie de puțin timp.
— Cu banii mei? l-am întrebat.
M-am ridicat, mi-am netezit rochia bleumarin și am scos din portofel bani cât să acopăr salata mea și apa.
— Sper că vinul și friptura au meritat. Eu plătesc doar ce am consumat.
— Mara, te rog! a strigat el, iar vocea i s-a rupt pentru prima dată. Nu ne face asta!
Acel „ne” nu era despre căsnicia noastră. Era despre el și confortul lui. Despre banii mei, casa mea, răbdarea mea și rușinea pe care se obișnuise să o înghit în tăcere.
— Nu mai există „noi”, Mihai. Nu de când ai transformat treizeci de ani de loialitate într-o slăbiciune de care să profiți.
M-am întors spre chelner.
— Domnul se va ocupa de restul notei. Sau poate discuta cu managerul.
Am plecat fără să mă uit înapoi. În urma mea, am auzit scaunul Paulei scârțâind.
— Să nu mă atingi, impostorule!
În mașină, am încuiat ușile și am stat câteva clipe în liniște. Telefonul a început să vibreze. Mesaj după mesaj de la Mihai.
„Mara, răspunde! Nu mă lasă să plec. Paula a plecat. Nu poți să-mi faci asta. Gândește-te la copii!”
Am șters mesajul.
Folosise copiii ca scuză ani întregi. În seara aceea, scuza nu mai ținea.
Apoi mi-au scris băieții noștri mai mari.
„Mamă, tata tocmai m-a sunat de pe numărul unui necunoscut. Zice că i-ai furat banii și l-ai lăsat la restaurant. Ce se întâmplă?”
Am tras aer în piept și le-am răspuns scurt:
„Tatăl vostru e bine. Doar învață valoarea banilor pe calea grea. Vorbim mâine. Vă iubesc.”
Știam că urma haosul. Întrebări, rușine, șoapte, explicații și un divorț pe care îl amânasem prea mult în sufletul meu. Dar, pentru prima dată după multă vreme, nu îmi mai era frică.
Când am ajuns acasă, am urcat direct în dormitor. Am scos o valiză mare din dulap și am început să pun în ea lucrurile lui Mihai: cămăși, cravate, pantofi scumpi, tricouri de golf, toate cumpărate din banii mei în timp ce el îmi vorbea de „afaceri mari”.
Am dus valiza la ușa de la intrare și am lăsat-o afară.
Lăcătușul venise deja. Îl chemasem imediat după ce blocasem cardurile.
Pe la miezul nopții, un taxi a oprit în fața casei. Am privit de la fereastră cum Mihai coboară, obosit, umilit, fără portofel, fără amantă și fără femeia care îl salvase mereu din consecințele propriilor minciuni.
A văzut valiza. A încercat clanța. Nu s-a deschis.
A rămas câteva secunde pe verandă, privind spre ușă.
Eu am stins lumina din bucătărie.
În noaptea aceea nu m-am simțit bătrână. Nu m-am simțit singură. M-am simțit, pentru prima dată după treizeci de ani, liberă într-o casă care îmi aparținea cu adevărat.
Dimineața urma să aducă avocați, lacrimi și discuții grele cu copiii.
Dar seara aceea mi-a adus ceva ce nu mai avusesem de mult.
Demnitate.
Și liniște.