După trei zile, Andrei nu și-a mai găsit liniștea.
La muncă greșea, acasă tăcerea îl apăsa și mai tare. Fără Oleg, apartamentul părea pustiu. Nu mai erau jucării împrăștiate, nu mai era vocea copilului… doar liniște și oboseală.
Și gândul la Elena nu-i dădea pace.
Așa că sâmbătă dimineață s-a urcat din nou în mașină și a plecat spre sat.
Drumul i s-a părut mai scurt ca niciodată.
Când a ajuns, Elena era în curte, cu mânecile suflecate, tăia lemne subțiri pentru foc. Copiii alergau prin jurul ei, râzând.
Oleg era și el printre ei.
Și râdea.
Andrei a rămas câteva secunde nemișcat.
Nu-l mai văzuse așa de mult timp.
— Ai venit… — a spus Elena simplu, fără să lase toporul din mână.
— Am promis, — a răspuns el.
În ziua aceea, Andrei a muncit de dimineață până seara. A reparat gardul, a schimbat câteva scânduri la șură, a tăiat lemne.
Nu-l mai simțise nimeni de mult timp atât de… util.
Seara, au stat pe bancă, în fața casei. Copiii dormeau.
— Nu e ușor, — a spus el, privind în pământ.
— Nici la tine, — a răspuns Elena.
Pentru prima dată, nu s-au mai ferit de subiect.
Și-au spus tot.
Despre dor.
Despre oboseală.
Despre nopțile în care nu aveau cu cine vorbi.
Zilele următoare, Andrei a început să vină tot mai des.
La început în weekend.
Apoi, câte o zi în timpul săptămânii.
Apoi a început să-și mute lucrurile „temporar”.
Până când, într-o seară, Oleg a spus simplu:
— Tati… putem să rămânem aici?
Andrei s-a uitat la Elena.
Ea nu a spus nimic.
Doar a zâmbit.
Și atunci a înțeles.
Nu era vorba de înlocuit pe nimeni.
Nimeni nu putea lua locul Cătălinei.
Dar viața nu se oprise.
Într-o zi, Andrei a mers în oraș, și-a dat demisia și a găsit ceva de lucru mai aproape.
Nu câștiga la fel de mult.
Dar ajungea acasă înainte de apus.
Și, pentru prima dată după mult timp, acasă nu mai era gol.
Era gălăgie.
Era viață.
Era cineva care îl aștepta.
Într-o dimineață de primăvară, în curte mirosea a iarbă proaspătă.
Copiii alergau desculți.
Elena întindea rufe.
La fel ca în ziua în care el venise prima dată.
Andrei a ieșit din casă cu ceva în mână.
Un inel simplu.
Nu scump.
Dar ales cu grijă.
S-a oprit în fața ei.
— Elena… nu știu cum să spun frumos… dar știu sigur că nu mai vreau să plec de aici.
Ea l-a privit în ochi.
— Nici noi nu vrem să pleci.
El a zâmbit.
— Atunci… hai să nu mai fim singuri.
Elena nu a spus nimic.
Doar a dat din cap.
Și, pentru prima dată după mult timp, nu s-a mai întors spre fereastră.
Pentru că, de data asta, nu mai avea de ce să se ascundă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.