Telefonul care suna în apartament l-a prins pe Emil Radu lângă aragaz. O omletă sfârâia în tigaie, umplând bucătăria cu miros de usturoi și unt topit. Și-a șters mâinile pe un prosop și a aruncat o privire iritată spre ecran — număr necunoscut.
— Alo? răspunse scurt, continuând să supravegheze preparatul.
— Domnule Radu, sunt notarul familiei dumneavoastră. Trebuie să veniți mâine dimineață la biroul meu. Este vorba despre o moștenire. Trebuie semnate niște acte.
Emil ezită. Părinții lui erau în viață și sănătoși, deci de la cine ar fi putut moșteni ceva? Nici nu puse întrebări — doar încuviință în tăcere, de parcă interlocutorul l-ar fi putut vedea, și închise.
Dimineața următoare era mohorâtă și cețoasă. Pe măsură ce conducea prin oraș, confuzia ușoară a lui Emil se transforma treptat în iritare. Notarul îl aștepta deja la intrarea în birou.
— Intră, Emil. Știu că totul pare ciudat. Dar dacă era ceva banal, nu te deranjam în zi liberă.
Biroul era gol. De obicei, locul freamăta de activitate, dar acum doar ecoul pașilor pe podeaua de lemn rupea tăcerea. Emil se așeză pe scaunul din fața biroului, cu brațele încrucișate.
— Este vorba despre unchiul tău — Walter Ionescu.
— N-am niciun unchi pe nume Walter, obiectă imediat Emil.
— Cu toate acestea, ți-a lăsat prin testament toate bunurile lui. Notarul a așezat cu grijă în fața lui o cheie veche, o hartă îngălbenită și o hârtie cu o adresă. — Un conac pe apă. Acum îți aparține.
— Poftiți?… Vorbiți serios?
— Casa se află în mijlocul lacului Connamah, în centrul statului Connecticut.
Emil luă cheia. Era grea, acoperită cu un model estompat. Nu auzise niciodată de acel bărbat sau de locul respectiv. Totuși, ceva i se aprinse înăuntru — acel moment în care curiozitatea învinge logica.
În decurs de o oră, rucsacul lui conținea câteva tricouri, o sticlă de apă și ceva de mâncare. Conform GPS-ului, lacul era la doar patruzeci de minute de casă. Acest lucru îi stârni și mai tare interesul: cum de nu știa că un asemenea loc era atât de aproape?
Când drumul se termină, în fața lui se deschise lacul — posomorât, nemișcat, ca o oglindă. În mijlocul lui se afla casa — imensă, întunecată, ca și cum ar fi crescut direct din apă.
Pe terasa unei cafenele de lângă mal stăteau câțiva bătrâni cu căni de cafea. Emil se apropie de ei.
— Mă scuzați, începu el, casa aceea din mijlocul lacului… știți cine locuia acolo înainte?
Unul dintre bărbați își lăsă încet cana jos.
— Nu vorbim despre locul acela. Nu mergem acolo. Ar fi trebuit să dispară de ani buni.
— Dar a locuit cineva acolo, nu?
— N-am văzut niciodată pe nimeni pe mal. Niciodată. Doar noaptea mai auzim bărci foșnind. Cineva duce provizii, dar nu știm cine. Și nici nu vrem să știm.
La debarcader, observă un panou decolorat: „Bărcile Iunii”. Înăuntru, o femeie cu chip obosit îl întâmpină.
— Am nevoie de o barcă până la casa din mijlocul lacului, spuse Emil, întinzând cheia. — Am moștenit-o.
— Nimeni nu merge acolo, răspunse ea rece. — Locul acela sperie multă lume. Și pe mine.
Dar Emil nu cedă. Vorbele lui deveneau tot mai ferme, până când ea, în cele din urmă, acceptă.
— Bine. Te duc. Dar nu te aștept. Mă întorc mâine.
Casa se ridica deasupra apei ca o fortăreață uitată. Pontonul de lemn se clătina sub pașii lui. Iunia acostă cu grijă și aruncă o frânghie.
— Am ajuns, murmură ea.
Emil păși pe platforma șubredă, voia să-i mulțumească, dar barca deja se depărta.
— Mult noroc! Sper să fii aici când mă întorc mâine, strigă ea și dispăru în ceață.
Acum era singur.
Mâna i se întinse spre încuietoare. Cheia intră ușor. Se auzi un clic înfundat, iar ușa se deschise încet, scârțâind.
Înăuntru mirosea a praf, dar era surprinzător de aerisit. Ferestre mari, perdele groase și multe portrete. Unul în special îi atrase atenția — un bărbat lângă lac, cu casa chiar în spatele lui. Sub fotografie: „Walter Ionescu, 1964.”
În bibliotecă, pereții erau plini de cărți cu însemnări pe margini. În colțul de studiu se afla un telescop și teancuri ordonate de caiete — observații și jurnale meteorologice, cel mai recent datând de luna trecută.
— Ce căuta? șopti Emil.
În dormitor — zeci de ceasuri oprite. Pe comodă — un medalion. Înăuntru — fotografia unui bebeluș, cu inscripția: „Radu”.
— Mă urmărea? Pe mine? Pe familia mea?..
Pe oglindă era agățat un bilet: „Timpul dezvăluie ceea ce părea de mult uitat.”
Iar în pod, cutii cu decupaje din ziare. Unul era încercuit cu roșu: „Băiat din Middletown dispărut. Găsit după câteva zile, nevătămat.” Anul — 1997. Emil se făcu alb la față. Era el.
În sufragerie, unul dintre scaune era tras. Pe el, fotografia lui de la școală.
— Asta nu mai e doar ciudat… murmură el, simțind o ceață densă în minte.
Stomacul i se strânse de neliniște. Mâncă repede ceva conservat găsit în bufetul vechi și urcă în tăcere într-una dintre camerele de oaspeți. Așternuturile erau curate, de parcă l-ar fi așteptat de mult. Afară, lacul reflecta lumina palidă a lunii, iar casa părea vie — respira odată cu suprafața apei.
Dar somnul nu veni. Prea multe întrebări. Cine era Walter Ionescu? De ce nimeni nu auzise de el? De ce părinții lui nu menționaseră niciodată un frate? Și de unde această obsesie misterioasă cu el însuși?
Când Emil în cele din urmă adormi agitat, casa era deja cuprinsă de o întunecime adevărată — din aceea în care scârțâitul podelelor sună ca pașii, iar umbrele de pe pereți par ființe vii.
Un zgomot metalic ascuțit sfâșie liniștea. Sări drept în șezut în pat. Un al doilea sunet — ca și cum o ușă masivă de dedesubt s-ar fi trântit. Emil apucă telefonul — nu avea semnal. Pe ecran se reflectau doar ochii lui tensionați.
Luă o lanternă și păși pe coridor…
Telefonul care suna în apartament l-a prins pe Emil Radu lângă aragaz. O omletă sfârâia în tigaie, umplând bucătăria cu miros de usturoi și unt topit. Și-a șters mâinile pe un prosop și aruncă o privire iritată spre ecran — număr necunoscut.
— Alo? răspunse scurt, continuând să urmărească preparatul.
— Domnule Radu, sunt notarul familiei dumneavoastră. Trebuie să veniți mâine dimineață la mine. Este vorba despre o moștenire. Trebuie semnate niște acte.
Emil ezită. Părinții lui erau în viață și sănătoși, așa că de la cine ar fi putut moșteni ceva? Nici măcar nu întrebă nimic — doar încuviință tăcut, ca și cum apelantul l-ar fi putut vedea, și închise.
Dimineața următoare era înnorată și cețoasă. În timp ce conducea prin oraș, confuzia ușoară a lui Emil se transforma treptat în iritare. Notarul îl aștepta deja la intrarea în birou.
— Intră, Emil. Știu că totul pare ciudat. Dar dacă era ceva banal, nu te-aș fi deranjat într-o zi liberă.
Biroul era gol. De obicei era agitație acolo, dar acum doar ecoul pașilor pe podeaua de lemn tulbura liniștea. Emil se așeză pe un scaun în fața biroului, cu brațele încrucișate.
— Este vorba despre unchiul tău — Walter Ionescu.
— N-am niciun unchi pe nume Walter, obiectă imediat Emil.
— Cu toate acestea, ți-a lăsat toată averea lui prin testament. Notarul a așezat cu grijă în fața lui o cheie veche, o hartă îngălbenită și o foaie cu o adresă. — Un conac pe apă. Acum îți aparține.
— Poftiți?… Vorbiți serios?
— Casa se află în mijlocul lacului Konamah, în centrul statului Connecticut.
Emil luă cheia. Era grea, acoperită cu un model estompat. Nu auzise niciodată de acel om sau de acel loc. Totuși, ceva i se aprinse înăuntru — acel moment când curiozitatea învinge bunul simț.
O oră mai târziu, în rucsacul lui se aflau câteva tricouri, o sticlă de apă și ceva mâncare. Conform GPS-ului, lacul era la doar patruzeci de minute de casă. Asta nu făcea decât să-i sporească interesul: cum de nu știa că un astfel de loc era atât de aproape?
Când drumul s-a terminat, un lac se desfășura în fața lui — mohorât, nemișcat, ca o oglindă. În mijlocul lui se ridica o casă — imensă, întunecată, ca și cum ar fi crescut direct din apă.
Pe terasa unei cafenele de lângă mal stăteau câțiva bătrâni cu căni de cafea. Emil se apropie de ei.
— Mă scuzați, începu el, casa aceea din mijlocul lacului… știți cine a locuit acolo?
Unul dintre bărbați își lăsă încet cana jos.
— Nu vorbim despre locul acela. Nu mergem acolo. Ar fi trebuit să dispară cu ani în urmă.
— Dar cineva a locuit acolo, nu?
— N-am văzut niciodată pe cineva pe mal. Niciodată. Doar noaptea mai auzim foșnetul bărcilor. Cineva aduce provizii, dar nu știm cine. Și nici nu vrem să știm.
La debarcader, Emil observă un semn decolorat: „Bărcile Iuniei”. Înăuntru, o femeie cu fața obosită îl întâmpină.
— Am nevoie de o barcă până la casa din mijlocul lacului, spuse Emil, întinzând cheia. — Am moștenit-o.
— Nimeni nu merge acolo, răspunse ea rece. — Locul acela sperie multă lume. Și pe mine.
Dar Emil nu cedă. Vorbele lui deveneau tot mai insistente, până când, în cele din urmă, ea acceptă.
— Bine. Te duc. Dar nu te aștept. Mă întorc mâine.
Casa se înălța deasupra apei ca o fortăreață uitată. Pontonul de lemn scârțâia sub pașii lui. Iunia acostă cu grijă și legă barca de doc.
— Am ajuns, murmură ea.
Emil păși pe platforma șubredă și voia să-i mulțumească, dar barca deja se îndepărta.
— Mult noroc! Sper să fii aici mâine când mă întorc, strigă ea și dispăru în ceață.
Acum era singur.
Mâna lui se întinse spre încuietoare. Cheia se învârti ușor. Se auzi un clic înfundat, iar ușa se deschise încet, scârțâind.
Înăuntru mirosea a praf, dar era surprinzător de proaspăt. Ferestre mari, perdele groase și multe portrete. Unul în special îi atrase atenția — un bărbat lângă lac, cu casa în spatele lui. Sub fotografie scria: „Walter Ionescu, 1964.”
În bibliotecă, pereții erau plini de cărți cu însemnări pe margini. În colțul de lucru se afla un telescop și teancuri ordonate de caiete — observații și înregistrări meteorologice, cea mai recentă datată luna trecută.
— Ce căuta? șopti Emil.
În dormitor — zeci de ceasuri oprite. Pe comodă — un medalion. Înăuntru — o fotografie cu un bebeluș și inscripția: „Radu.”
— Mă urmărea? Pe mine? Familia mea?..
Pe oglindă era un bilet: „Timpul dezvăluie ceea ce părea de mult uitat.”
În pod zăceau cutii cu decupaje din ziare. Unul era încercuit cu roșu: „Băiat din Middletown dispărut. Găsit câteva zile mai târziu nevătămat.” Anul — 1997. Emil se albise la față. Era el.
În sufragerie, un scaun era tras. Pe el — fotografia lui de la școală.
— Asta nu mai e doar ciudat… murmură, simțind un vuiet în cap.
Stomacul i se strânse de anxietate. Mâncă repede ceva conservat găsit într-un bufet vechi și urcă în tăcere într-una dintre camerele de oaspeți. Așternuturile erau curate, de parcă ar fi așteptat pe cineva de mult. Pe geam, lacul prindea lumina palidă a lunii, iar casa părea vie — respira odată cu suprafața apei.
Dar somnul nu veni. Prea multe întrebări. Cine era Walter Ionescu? De ce nimeni nu auzise de el? De ce părinții nu menționaseră niciodată un frate? Și de unde această obsesie misterioasă legată de el?
Când Emil, în cele din urmă, adormi neliniștit, casa era deja cuprinsă de o întunecime adevărată — din aceea în care scârțâitul podelelor pare pași, iar umbrele de pe pereți se simt ca ființe vii.
Un zgomot metalic ascuțit tăie liniștea. Sări în capul oaselor. Un al doilea sunet — de parcă o ușă masivă de jos s-ar fi deschis larg. Emil apucă telefonul — niciun semnal. Doar propriii lui ochi încordați reflectați pe ecran.
Luă o lanternă și păși în coridor.
Umbrele deveneau tot mai groase, aproape tangibile. Fiecare pas răsuna cu o teamă surdă înăuntru. În bibliotecă, cărțile se mișcau ușor, ca și cum tocmai fuseseră atinse. Ușa studioului era deschisă. Aer rece se strecura din spatele unei tapiserii de pe perete, pe care Emil nu o observase până atunci.
Trase țesătura — în spatele ei era o ușă grea de fier.
— Nu asta… șopti, dar degetele îi atinseseră deja instinctiv mânerul rece.
Ușa cedă cu efort. În spatele ei începea o scară în spirală care cobora sub casă, sub apă. Cu fiecare treaptă, aerul devenea mai umed, mai gros, cu miros de sare, metal și ceva antic, ca și cum pășea în istorie.
Dedesubt se întindea un coridor lung, plin de dulapuri și sertare. Etichetele spuneau: „Genealogie,” „Corespondență,” „Expediții.”
Un sertar era marcat: „Radu.”
Emil îl trase tremurând. Înăuntru erau scrisori. Toate adresate tatălui său.
„Am încercat. De ce taci? E important pentru el. Pentru Emil…”
— Deci n-a dispărut. A scris. A vrut să mă cunoască, șopti Emil.
La capătul coridorului era o altă ușă masivă, pe care scria: „Doar personal autorizat. Arhiva Ionescu.” Nu avea mâner — doar un scanner pentru palmă. Alături, o notă: „Pentru Emil Radu. Doar pentru el.”
Își puse palma.
Click. Camera se lumină blând. Un proiector porni, iar pe perete apăru silueta unui bărbat.
Păr cărunt, ochi obosiți. Se uita direct la Emil.
— Salut, Emil. Dacă vezi asta, înseamnă că eu nu mai sunt.
Bărbatul se prezenta: Walter Ionescu.
— Eu… sunt tatăl tău biologic. N-ar fi trebuit să afli în felul acesta, dar mi-e teamă că mama ta și cu mine am făcut multe greșeli. Eram oameni de știință obsedați de supraviețuire, climă, protecția omenirii. Ea a murit la naștere. Iar eu… m-am temut. M-am temut de ceea ce aș putea deveni. Așa că te-am dat fratelui meu. Ți-a oferit o familie. Dar nu am încetat niciodată să te privesc. De aici. Din casa de pe lac. De departe.
Emil căzu pe o bancă, simțindu-se amorțit.
— Deci tu… tot timpul acesta…
Vocea din înregistrare tremura:
— Mi-a fost teamă să nu te rănesc, dar ai devenit un om puternic, bun — mai bun decât aș fi putut visa. Acum casa aceasta îți aparține, ca parte din călătoria ta, ca o șansă. Iartă-mă: pentru tăcere, pentru lașitate, pentru că am fost aproape, dar niciodată cu adevărat prezent.
Imaginea se întunecă.
Emil nu știa cât timp a stat în întuneric. Apoi se ridică încet, ca într-un vis, și urcă la etaj. În zori, Iunia îl aștepta deja la debarcader. Când îl văzu, se încruntă:
— Ești bine?
— Acum da, răspunse el liniștit. — Trebuia doar să înțeleg.
Se întoarse acasă să vorbească cu părinții săi. Ei l-au ascultat în tăcere, fără să-l întrerupă. Apoi l-au îmbrățișat.
— Iartă-ne, șopti mama. Am crezut că e mai bine așa.
— Mulțumesc, spuse el. Știu că n-a fost ușor.
În acea noapte, Emil se întinse în patul lui. Tavanul era același. Dar totul în jur părea acum diferit.
Câteva săptămâni mai târziu, se întoarse din nou la lac. Nu ca să locuiască acolo, ci ca să-l transforme. În casă s-a deschis un Centru de Studii asupra Climei și Istoriei. Copii alergau prin coridoare, vecinii veneau zâmbind. Casa nu mai era un refugiu al secretelor și fantomelor. Redevenise un loc plin de viață.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.