Radu avea doar 12 ani, dar vorbea cu o maturitate care îi surprindea pe toți cei din jur. În satul de la poalele munților Bucovinei, unde timpul părea că se scurge altfel, iar anotimpurile erau respectate cu sfințenie, copilul ăsta slab de îți era teamă că-l ia vântul avea în ochi o lumină pe care oamenii mari n-o mai aveau demult.
Era crescut de bunica lui, Elisabeta, o femeie trecută de 70 de ani, cu mâini muncite și inima cât o pâine caldă. Soarta nu fusese blândă cu ea — își pierduse bărbatul tânăr, doi copii în copilărie, iar singurul fiu rămas plecase la oraș și uitase drumul spre casă. Singurul care-i mai umplea gospodăria de viață era Radu, băiatul pe care-l crescuse de la doi ani, după ce mama lui murise de tânără.
În odaia lor mică, cu pereți din bârne și miros de busuioc uscat, deasupra patului trona o icoană veche a Maicii Domnului, primită de la o măicuță din mănăstire, despre care Elisabeta spunea mereu că face minuni. În fața acelei icoane, Radu se așeza seara, cu genunchii goi pe covorul aspru, și își rostea rugăciunile cu o emoție care l-ar fi făcut pe oricine să se oprească din drum.
De mai bine de un an însă, bunica nu mai ieșise din casă. O boală grea, un fel de durere sâcâitoare care-i apăsa oasele și-i lua puterea, o țintuise la pat. Doctorul din oraș, un om cu privirea obosită și glasul domol, le spusese fără ocol: „Nu-i leac, doar odihnă. Și, poate, să vă rugați.”
Iar Radu s-a rugat. S-a rugat mai mult decât orice copil din sat. Diminețile lui începeau cu „Tatăl nostru”, după care privea lung la icoană, căutând un semn. În serile de iarnă, când vântul învârtea zăpada pe la colțuri, Radu îi citea bunicii din Psaltire, cu voce stinsă, iar femeia îl asculta cu ochii închiși, zâmbind slab.
Într-o vineri seară, după ce ploaia bătuse geamurile toată ziua, Radu a prins curaj și i-a spus:
— Mamaie, hai duminică la biserică… măcar până la poartă, dacă mai departe nu poți. Nu mai pot să mă rog singur…
Elisabeta l-a privit lung, ca și cum voia să-și lipească imaginea lui de suflet. A zâmbit abia simțit și și-a dus palma peste mâna lui firavă.
— Dacă Domnul vrea, merg, puiul meu.
Duminică dimineața, satul mirosea a fum de sobă, a cozonac de post și a liniște. Se auzeau doar clopotele bisericii chemând oamenii la slujbă. Radu a ajutat-o să se îmbrace, i-a pus basmaua cea albastră, pe care ea o păstra pentru sărbători mari, și au pornit încet spre poartă.
Fiecare pas era o luptă. Bunica se oprea la doi pași, sprijinindu-se de brațul copilului, iar Radu îi ștergea fruntea cu o batistă mică, păstrată de la mama lui. Vecinii au ieșit în prag, unii s-au închinat, alții au lăcrimat pe ascuns.
Ajunși în biserică, oamenii s-au dat la o parte. Preotul, părintele Ilie, un om cu barba albă ca spuma laptelui, a tăcut câteva secunde, a privit spre icoana de deasupra altarului și a spus:
— Astăzi, rugăciunea unui copil a adus o minune.
În liniștea aceea s-au auzit doar suspinele Elisabetei. S-a așezat pe o bancă, iar Radu a rămas lângă ea, cu mâna în mâna ei. Slujba a curs lin, cu miros de tămâie și psalmi care-ți străpungeau sufletul.
La sfârșit, bunica a șoptit:
— Parcă mă simt altfel, Radu… n-am mai simțit liniștea asta de ani.
Nimeni nu s-a grăbit să plece. Oamenii au venit pe rând la ea, i-au strâns mâinile și-au spus: „Să-ți dea Dumnezeu sănătate, mătușă Elisabeta.”
A doua zi, spre uimirea tuturor, s-a ridicat singură din pat. Și-a încălțat opincii, a deschis fereastra larg și a stat la soare. A treia zi, a mers până la fântână, sprijinită în baston. După o săptămână, cosea iarba din curte, iar Radu, cu ochii umezi, alerga pe lângă ea.
Când oamenii din sat o întrebau ce s-a întâmplat, băiatul răspundea cu o seninătate de sfânt:
— A fost o minune. Eu am doar 12 ani, dar Dumnezeu ascultă orice copil care se roagă cu inima curată.
Iar Elisabeta merge și azi la biserică. Nu cu greu, ci cu pași domoli, cu ochii în lacrimi și cu inima plină de recunoștință. Oamenii din sat spun că în casa lor e ceva sfânt. Iar Radu a rămas același copil cu ochi curați, care știe că uneori, cea mai mare minune nu vine din cer, ci din iubirea fără margini dintre o bunică și nepotul ei.
Morala: Rugăciunea sinceră a unui copil poate muta munți. Dumnezeu nu are nevoie de vorbe alese, ci de inimă curată. Și, de multe ori, minunea nu se coboară cu fulgere și îngeri, ci prin iubirea care leagă două suflete și le ține vii.