Fiecare pas era o luptă. Bunica se oprea la doi pași, sprijinindu-se de brațul copilului, iar Radu îi ștergea fruntea cu o batistă mică, păstrată de la mama lui. Vecinii au ieșit în prag, unii s-au închinat, alții au lăcrimat pe ascuns.
Ajunși în biserică, oamenii s-au dat la o parte. Preotul, părintele Ilie, un om cu barba albă ca spuma laptelui, a tăcut câteva secunde, a privit spre icoana de deasupra altarului și a spus:
— Astăzi, rugăciunea unui copil a adus o minune.
În liniștea aceea s-au auzit doar suspinele Elisabetei. S-a așezat pe o bancă, iar Radu a rămas lângă ea, cu mâna în mâna ei. Slujba a curs lin, cu miros de tămâie și psalmi care-ți străpungeau sufletul.
La sfârșit, bunica a șoptit:
— Parcă mă simt altfel, Radu… n-am mai simțit liniștea asta de ani.
Nimeni nu s-a grăbit să plece. Oamenii au venit pe rând la ea, i-au strâns mâinile și-au spus: „Să-ți dea Dumnezeu sănătate, mătușă Elisabeta.”
A doua zi, spre uimirea tuturor, s-a ridicat singură din pat. Și-a încălțat opincii, a deschis fereastra larg și a stat la soare. A treia zi, a mers până la fântână, sprijinită în baston. După o săptămână, cosea iarba din curte, iar Radu, cu ochii umezi, alerga pe lângă ea.
Când oamenii din sat o întrebau ce s-a întâmplat, băiatul răspundea cu o seninătate de sfânt:
— A fost o minune. Eu am doar 12 ani, dar Dumnezeu ascultă orice copil care se roagă cu inima curată.
Iar Elisabeta merge și azi la biserică. Nu cu greu, ci cu pași domoli, cu ochii în lacrimi și cu inima plină de recunoștință. Oamenii din sat spun că în casa lor e ceva sfânt. Iar Radu a rămas același copil cu ochi curați, care știe că uneori, cea mai mare minune nu vine din cer, ci din iubirea fără margini dintre o bunică și nepotul ei.
Morala: Rugăciunea sinceră a unui copil poate muta munți. Dumnezeu nu are nevoie de vorbe alese, ci de inimă curată. Și, de multe ori, minunea nu se coboară cu fulgere și îngeri, ci prin iubirea care leagă două suflete și le ține vii.