Tudor avea 41 de ani, locuia singur într-o casă modestă dintr-un orășel liniștit de provincie și încă purta verigheta pe deget. Soția lui, Adriana, dispăruse cu 10 ani în urmă fără nicio explicație. L-a sunat într-o seară, i-a spus că are nevoie de timp să gândească lucrurile, iar a doua zi a plecat. Nu i-a mai auzit niciodată vocea. Poliția a deschis o anchetă, dar n-au existat urme de violență, nici semne că ar fi fost răpită. Părea că pur și simplu a vrut să dispară.
Tudor a așteptat. Un an. Doi. Cinci. Apoi a acceptat că poate nu o va mai vedea niciodată. A rămas singur. N-a mai iubit pe nimeni. Avea un serviciu simplu la arhiva primăriei, mergea duminica la biserică și citea mult.
Într-o dimineață friguroasă de octombrie, cineva a bătut la ușă. Când a deschis, a găsit o fetiță de vreo 9-10 ani, cu părul prins într-o coadă strâmbă, haine cam mari și un rucsac pe spate.
— Bună ziua, a spus ea. Tu ești Tudor Popescu?
— Da…
— Eu sunt Maria. Mama mea e Adriana. Tu ești tata?
Tudor a amuțit. A simțit cum înergia i se scurge din picioare. A crezut că e o farsă. Că cineva împreună glume proaste. Dar privirea fetei era sinceră, speriată, dar fermă.
A invitat-o în casă. I-a făcut un ceai, a așezat-o la masă și a ascultat povestea.
Maria se născuse în Cluj. Trăise doar cu mama ei, Adriana, care nu vorbea niciodată despre tată. Doar spunea că „a fost o greșeală să-l părăsesc”. Adriana lucra la o cafenea, avea probleme cu spatele, dar era o mamă bună. Cu trei săptămâni în urmă, Adriana intrase în spital pentru o intervenție. Le-a spus medicilor: “Dacă mi se întâmplă ceva, duceți-o la tatăl ei. Se numește Tudor Popescu. Locuiește într-un orășel mic, undeva spre sud.”
Adriana nu a mai ieșit din operație. A murit în timpul intervenției. Iar Maria a fost trimisă la singurul om pe care mama ei nu-l uitase niciodată.
Tudor a plâns împreună cu fetița. A cerut test ADN, nu de neîncredere, ci pentru siguranță. Rezultatul a venit: fetița era fiica lui. Adriana rămăsese încărcinată înainte să plece, dar nu-i spusese. Fugise nu din ură, ci din teamă. Din confuzie. Din neputință.
Au urmat luni de adaptare. Maria era blajina, dar temătoare. Tudor a învățat să fie tată la 41 de ani. A mers la serbări, a învățat să facă cozi de cal, a spus povești la culcare. N-a fost ușor. Dar a fost totul.
Într-o seară, pe când Maria avea deja 11 ani, a venit lângă el, cu un caiet:
— Uite, am făcut arborele genealogic la școală. Poți să-l verifici?
A privit cu atenție. Pe prima pagină scria:
Familia mea
Tata: Tudor PopescuMama: Adriana Popescu (in memoriam)Fiica: Maria Popescu
Sub, un desen cu trei persoane ținându-se de mână.
Tudor a zâmbit.
— Arată perfect, a spus. Așa cum trebuie.
— Atunci… suntem o familie?
— Suntem, iubita mea. Acum și pentru totdeauna.
MORALA: Uneori, viața ia ocoluri dureroase pentru a ajunge exact unde trebuie. Iar unele uși se deschid nu cu explicații, ci cu o simplă întrebare care ți schimbă tot destinul: “Tu ești tata?”