În fiecare dimineață, exact la ora 9:15, pe peronul 2 al gării din Brașov, apărea un bărbat în vârstă, purtând un palton vechi, dar curat, un fular vișiniu și, întotdeauna, un buchet proaspăt de flori de câmp. Nimeni nu știa de unde le aducea. Poate din piață. Poate le culegea dintr-un colț de grădină uitată. Dar venea cu ele în fiecare zi, fără greș.
Se așeza pe banca de lemn din capătul peronului, așeza florile cu grijă lângă el și privea șinele. Trenurile soseau și plecau, fluierând, vibrând, trăgând după ele oameni grăbiți, bagaje, povești. Dar el nu urca niciodată. Nu aștepta pe nimeni. Sau, cel puțin, așa părea.
Unii lucrători CFR îl cunoșteau din vedere. Îi ziceau „Domnul cu florile”. Controlorii mai în vârstă îl salutau cu respect. Cei tineri îl ignorau. Paznicul din gară, un bărbat grăsuț cu burtă de bere și un pix în buzunarul vestei reflectorizante, spunea cu jumătate de gură: „Lăsați-l, e de-ai casei.” Nimeni nu știa exact ce face acolo.
Până într-o zi, când o tânără jurnalistă, Andreea, i-a luat un interviu. Nu din curiozitate ieftină. Nu pentru „clickuri”. Ci pentru că îl văzuse acolo timp de aproape trei luni, în drum spre biroul redacției. În fiecare dimineață, în același loc. Cu același buchet.
Și pentru că, într-o zi, a văzut o lacrimă.
— Bună dimineața. Mă scuzați…
— Bună, domnișoară, răspunse bătrânul, ridicându-și ușor pălăria.
— Aș putea… adică… aș vrea să vă întreb ceva, dacă îmi permiteți.
— Sigur. Aici nu vin mulți oameni să vorbească. Mai ales nu cu mine.
Andreea și-a așezat geanta pe bancă, dar a rămas în picioare. Simțea că intră într-un spațiu sacru.
— Vă văd aproape în fiecare zi. Și mereu cu flori. Așteptați pe cineva?
Bătrânul a zâmbit ușor. Un zâmbet fără veselie, dar nici trist.
— O aștept de 45 de ani. În fiecare zi.
Andreea a clipit.
— Cine este?… Dacă nu e prea personal.
— Irina. Logodnica mea. Am dus-o aici, în gară, într-o zi de toamnă, cu o valiză mică și ochii plini de speranță. Pleca în Franța, la studii. „Două luni”, a spus. Două luni și se întoarce. Nu s-a mai întors niciodată.
— Ați mai vorbit după?
— La început, da. Scrisori. Rar, dar veneau. Apoi nimic. Fără explicații. Fără rămas-bun. Nimic.
— Și… ați mai încercat s-o căutați?
— Am căutat. Am întrebat. Am sperat. Apoi am învățat să o aștept. Să nu urăsc. Să nu sufăr prea tare. Să fiu aici, dacă… într-o zi… s-ar întoarce cu trenul următor.
Andreea l-a privit mult timp. Apoi a spus încet:
— Pot să scriu povestea dumneavoastră?
— Dacă va aduce înapoi o amintire… scrie-o. Poate o citește ea.
Povestea a fost publicată într-o sâmbătă dimineață. Scurtă, simplă, dar încărcată de emoție. A devenit virală în doar câteva ore. Mii de distribuiri. Mii de comentarii. Unii erau sceptici. Alții plângeau. Câteva femei au scris în privat: „Nu sunt Irina, dar aș vrea să fiu.” Una dintre ele a fost chiar Irina.
Locuia în Lyon. Avea 66 de ani. Era văduvă. Fusese profesoară de artă. Povestea o lovise ca o trăsnet. Nu pentru că se aștepta la ea — ci pentru că recunoștea fiecare detaliu.
A scris un mesaj. Apoi l-a șters. L-a rescris. A sunat la redacție.
Andreea a organizat revederea în taină. Într-o vineri dimineață, la ora 9:15, bătrânul Mircea s-a așezat pe bancă, ca de obicei. Buchetul de flori era acolo. La fel și fularul vișiniu.
Când trenul a oprit, și ușile s-au deschis, o femeie cu păr alb prins în coc a coborât. S-a uitat în stânga, în dreapta, și a început să meargă încet spre bancă.
Bătrânul s-a ridicat. A recunoscut mersul. Mâinile. Felul în care ținea poșeta.
Irina.
Ea s-a oprit la doi pași.
— Nu știam dacă o să fiu binevenită…
— Ai venit. Asta e tot ce contează.
Nu s-au îmbrățișat. Nu s-au grăbit. Doar s-au privit. Două vieți între ochii lor. O tăcere mai lungă decât toate cuvintele.
Și apoi, s-au așezat pe bancă. Pe banca de lângă peronul 2. Cu flori între ei. Și cu timpul suspendat.