Eram un om obișnuit. Un om ca oricare altul, prins într-o rutină bine închegată: serviciu de la opt la cinci, o casă frumoasă la marginea orașului, o soție care mă aștepta în fiecare seară cu masa caldă și o fetiță de șase ani care îmi colora viața cu râsul ei cristalin. Nu-mi puneam prea multe întrebări despre sensul vieții sau despre ce se ascunde dincolo de banalul cotidian. Părea că totul merge de la sine.
Dar viața are un fel ciudat de a ne arăta că, în clipa în care nu te mai aștepți la nimic, se poate întâmpla totul.
Era o dimineață obișnuită de joi, început de aprilie. Aerul mirosea a pământ reavăn, iar pădurea din spatele casei fremăta de viață. Păsările cântau, iar primele frunze îndrăznețe se ițeau pe crengile copacilor. Soția mea, Andreea, pregătea cafelele în bucătăria mică, iar Irina ieșise să se joace în curte, cu păpușa ei preferată, pe care o botezase Maria.
Casa noastră, situată la marginea orașului, era un loc tihnit, unde nu ajungeau zgomotele de mașini și unde diminețile începeau mereu cu ciripit de vrăbii. În curte aveam un leagăn din lemn, pe care îl montasem în vara trecută, și o căsuță mică de joacă pentru Irina.
Eram la masă, citind pe telefon câteva știri, când un urlet mi-a înghețat sângele în vene. Era un țipăt scurt, sfâșietor, de copil. Am sărit în picioare, aruncând telefonul pe masă, iar Andreea a scăpat ceștile de cafea pe gresie. Fără să mai zic nimic, am alergat spre curte.
Irina nu mai era acolo.
Poarta mică din lemn, pe care o încuia mereu Andreea cu zăvorul vechi, era larg deschisă. În pământul umed se vedeau câteva urme mici de pași, care duceau spre pădure. Am simțit cum tot aerul din plămâni mi se scurge, iar lumea din jur părea că se clatină.
— Irina! am strigat disperat, privind în jur. Niciun răspuns.
Andreea a ieșit în fugă, cu telefonul în mână, tremurând și plângând, sunând la poliție. Vocea îi era spartă de suspine:
— Ajutor! Vă rog! Fetița noastră… a dispărut… în pădure!
Fiecare secundă era o rană deschisă. M-am repezit spre liziera pădurii, strigând, alergând, cu inima zbătându-mi-se în piept ca un animal prins în capcană. Pădurea nu mai părea locul acela liniștit pe care îl știam. Crengile trosneau, frunzele foșneau, iar vântul părea că șoptește lucruri pe care nu voiam să le aud.
Trecuseră minute lungi, grele ca plumbul. Gânduri negre îmi invadaseră mintea. Dacă s-a pierdut? Dacă s-a rătăcit? Dacă cineva a luat-o? Sau, mai rău… Se zvonise în zonă că un urs fusese zărit de câteva ori aproape de case. Nu crezusem niciodată în zvonuri, până în clipa aceea.
Și atunci, dintr-o desiș de mărăcini, a apărut un câine. Murdar, slab, cu blana zbârlită și o ureche ciopârțită. Ochii lui însă… ochii aceia mari, blânzi, spuneau o poveste pe care cuvintele nu o puteau cuprinde. În botul lui, purtată cu grijă, ca pe o comoară prețioasă, era Irina. Fetița mea. Cu fața murdară, cu lacrimi uscate pe obraji, dar întreagă. Nevătămată.
Câinele a ieșit în poiană și a așezat-o ușor pe iarbă, apoi s-a retras câțiva pași, lătrând scurt spre mine, ca și cum mi-ar fi spus: „E aici. Am adus-o.”
Mi-au tremurat genunchii. Am căzut în genunchi lângă ea, am cuprins-o în brațe, plângând în hohote. Irina m-a privit cu ochi mari și obosiți și a spus cu voce stinsă:
— Tata… m-a găsit câinele… m-a adus acasă…
Andreea a ajuns în fugă, urlând de durere și ușurare, strângând-o pe Irina la piept. Câinele se așezase în iarbă, dând din coadă încet, privind la noi cu o liniște pe care n-am s-o uit niciodată.
Când au ajuns poliția și pădurarul, ne-au spus că într-adevăr, în ultimele zile fusese zărit un urs în zonă. Pădurea fusese deja verificată, dar fără rezultat. Se pare că fetița se aventurase după un fluture alb, fără să-și dea seama cât de departe ajunsese. Pădurarii au găsit urme proaspete de urs nu departe de locul unde fusese găsită.
Câinele… câinele apăruse exact la timp.
L-am luat acasă. I-am dat apă, mâncare, o pătură curată. Era slab, cu coastele ieșite, plin de răni vechi. Niciun cip, niciun semn că ar fi avut vreodată stăpân. A doua zi l-am dus la veterinar. Avea cam cinci ani, zicea doctorul, dar fusese cândva bătut crunt.
L-am numit Azor.
De atunci, nu l-am mai putut lăsa să plece. Azor a devenit fratele Irinei. Dormea la ea în pat, o conducea în fiecare dimineață până la poartă, o aștepta cuminte când venea de la școală. Când ploua, stătea pe prag, privind drumul, până o zărea.
Au trecut doi ani. Azor a crescut înapoi în putere, blana i-a devenit deasă și lucioasă, rănile i s-au vindecat, dar în ochii lui a rămas mereu acea tristețe tăcută. Nu știm ce viață dusese înainte, dar ce știm e că el ne-a salvat Irina.
În serile de vară, stăm cu toții pe prispa casei, iar Irina îi spune povești lui Azor, crezând că înțelege fiecare cuvânt. Și poate chiar înțelege.
Pentru că uneori, îngerii nu au aripi. Uneori au blană, coadă și ochi care nu mint. Și vin în viața ta exact atunci când ai cea mai mare nevoie de ei.
Iar de atunci, lumea mea nu mai e doar o rutină. E un loc în care cred, mai mult ca oricând, în miracole.