O zi obișnuită. O cafea amară. Un oraș rece, grăbit și nepăsător, cu oameni înfofoliți în paltoane, care se strecurau grăbiți printre picăturile de ploaie măruntă. Nimic nu părea diferit, și totuși, în acea marți de noiembrie, universul meu s-a răsturnat dintr-un gest mic, aproape banal, dar imposibil de uitat.
Stăteam la masa mea preferată din cafeneaua de la colțul străzii — un loc micuț, cu pereți de cărămidă aparentă și ferestre mari, aburite de aerul cald din interior. Era locul unde îmi beam cafeaua „to go” de aproape trei ani, înainte să mă arunc în agitația zilei. Dar în dimineața aceea… nu m-am grăbit. Fără un motiv clar, poate doar pentru că noaptea fusese grea și sufletul prea obosit, m-am așezat.
Tocmai ieșisem dintr-o relație lungă. Șase ani de compromisuri, de așteptări înșelate, de „lasă, poate mâine va fi mai bine” și nopți petrecute pe canapea, cu ochii în tavan. Plecasem cu puținul meu curaj adunat la marginea unei lacrimi. Și în inima mea era mai multă liniște decât ar fi trebuit. Nu genul de liniște senină, ci aceea care apasă, care nu te lasă să respiri și care face orice zgomot al orașului să pară de două ori mai puternic.
El era deja acolo când am intrat. Stătea singur la o masă mică, cu o carte în mână și un zâmbet vag, ca și cum ar fi fost departe de tot ce-l înconjura. N-am observat ce carte citea, și nici nu m-am străduit. Adevărul e că nici nu aveam chef să privesc pe cineva, să simt priviri, să fac conversație sau să răspund la întrebări pe care nu voiam să le aud.
Am comandat cafeaua, am scos laptopul și-am început să răsfoiesc niște fișiere de serviciu. Nimic important. De fapt, nici nu eram sigură că mintea mea reține ceva. Mă prefăceam ocupată, așa cum facem toți uneori, doar ca să nu fim nevoiți să recunoaștem că suntem goi pe dinăuntru.
După vreo douăzeci de minute, m-am ridicat să plec. Afară, ploaia se întețise. Și odată cu gândul zilei care mă aștepta, o greutate s-a așezat pe umerii mei. Am închis laptopul și când să-mi iau geanta, am zărit ceva pe masă. Un bilet mic, pliat. O bucățică de hârtie ruptă dintr-un carnețel, așezată lângă ceașca goală.
Am ridicat sprânceana. Nu-l lăsasem eu acolo. M-am uitat în jur, dar nimeni nu părea interesat de mine. Cu degetele tremurânde, l-am desfăcut.
„Nu știu prin ce ai trecut, dar ai o tristețe frumoasă în privire. Dacă vrei, sunt aici. În fiecare zi, la aceeași oră. — R.”
Am înlemnit. Deodată, tot zgomotul cafenelei a dispărut. Am simțit cum ceva în mine se mișcă, un tremur ciudat în stomac. Am ridicat privirea, căutându-l, dar masa lui era goală. Ceașca de cafea dusă. Numele „R” nu-mi spunea nimic, dar biletul acela… biletul acela era mai mult decât un gest. Era o invitație? O consolare? O provocare? Poate doar un străin generos. Sau poate cineva care purta, ca și mine, greutăți nespuse.
Toată ziua m-a urmărit. Am dus biletul cu mine, pliat în buzunarul paltonului, simțindu-l ca pe o amuletă. Deși nu mă consider o romantică, ceva în gestul acela m-a tulburat. Am adormit cu gândul la el, la acel „R” anonim, întrebându-mă cine era, ce vroia și de ce eu.
A doua zi, deși aveam o ședință devreme și mă grăbeam, am trecut din nou pe acolo. La aceeași oră. Am intrat cu inima bătându-mi în piept ca un copil prins cu mâța-n sac. M-am așezat la altă masă, mai aproape de geam. Nu știam dacă voiam să-l văd sau să nu-l mai văd niciodată. Și după câteva minute, el a intrat.
M-a privit. A zâmbit. Un zâmbet blând, cald, care n-avea nimic forțat sau apăsător în el. A trecut pe lângă masa mea fără să spună nimic. S-a așezat la masa lui, a comandat cafeaua și a deschis o altă carte.
Așa a început povestea noastră. Nu prin cuvinte mari, nu prin gesturi extravagante, ci prin priviri scurte, gesturi mici și bilețele lăsate între două cafele. Într-o lume care strigă, care postează, care urlă ce simte în fotografii și statusuri, noi ne-am regăsit în tăcere. Nu întotdeauna îmi lăsa un mesaj. Uneori doar era acolo. Și simpla lui prezență era un răspuns la ceva ce nu aveam curajul să întreb.
După o săptămână, mi-am făcut curaj. M-am simțit ca o adolescentă care își încearcă norocul la un bilețel pe bancă. Am lăsat eu unul:
„Poți să te așezi la masa mea?”
Mi-am dat seama că tremuram. Am lăsat biletul acolo, pe masa lui, și am plecat. N-am avut curajul să aștept reacția.
A doua zi, am venit mai devreme. Îmi bătea inima atât de tare încât abia puteam ține ceasca în mână. Când a intrat, m-a privit, a zâmbit și s-a așezat la masa mea.
„Credeam că n-o să întrebi niciodată”, a spus.
Atât. Două priviri. Un zâmbet. Și cuvintele acelea.
Astăzi, după doi ani de atunci, bem cafeaua în aceeași cafenea, la o singură masă. Avem o fetiță de șase luni, care zâmbește la fel ca el. Pe peretele de acasă, înrămat cu grijă, stă primul lui bilet. Cel pe care l-am păstrat, pentru că în viață nu toate începuturile vin cu flori. Unele vin cu cerneală pe un colț de hârtie.
Și poate, dacă citești asta, azi e ziua ta să nu mai pleci în grabă. Poate azi cineva îți lasă un semn. Sau poate… e rândul tău să lași unul.