Când Dănuț mi-a cerut mâna, eram în al nouălea cer. În câteva zile, mi-am cumpărat rochia de mireasă albă din visurile mele: delicată, elegantă, perfectă.
Apoi mama lui, Margareta, căreia nu i-am plăcut niciodată (mai ales de când am un copil dintr-o relație anterioară), a văzut-o.
Fața ei s-a întunecat. “Nu. Nu poți să porți alb.”
Am clipit. “Scuzați?”
Ea a zâmbit. “Albul este pentru miresele pure. Tu ai un copil.”
M-am întors spre Dănuț, așteptând să pună capăt la asta. În schimb, a dat din cap. “Ea are dreptate. Este corect.”
Corect? CORECT?!
A doua zi, rochia mea dispăruse.
În locul ei? O rochie roșie dramatică. Cumpărată cu banii mei.
Margareta a zâmbit. “Acum, aceasta este o rochie potrivită.”
Mi-am încleștat pumnii. Bine. Foarte bine! Să creadă că au câștigat.
Am sosit cu rochia lor roșie. Margareta strălucea – îmbrăcată în ALB. Ce surpriză! Chiar și Dănuț, cu costumul lui alb impecabil, părea mulțumit de sine.
Când am ajuns la altar, am aruncat o privire lentă și deliberată spre invitați.
Apoi, unul câte unul, toți s-au RIDICAT. Falca Margaretei s-a deschis. “CE-CE ESTE ASTA?!”
Apoi s-a întâmplat.
Toți invitații mei – prietenii, colegii, familia mea – au început să-și scoată jachetele și să-și desfacă cămeșile. Dedesubt, fiecare purta tricouri identice, roșii ca focul, cu mesajul scris cu litere mari: „SUSȚIN MIREASA ÎN ROȘU!”
Margareta a devenit albă ca varul. Dănuț se uita în jur ca un pește scos din apă.
Dar nu era tot. Fiul meu de opt ani, Alexuț, s-a ridicat din primul rând, arătând adorabil în costumul lui mic roșu. În mâinile lui tremura un microfon.
„Scuzați-mă,” a spus el cu vocea lui clară de copil. „Mama mea m-a învățat că iubirea nu are culoare. Ea m-a învățat că familia nu înseamnă să judeci, ci să accepți.”
Invitații au început să aplaude. Alexuț a continuat: „Mama mea este cea mai bună mamă din lume. Și dacă cineva spune că nu merită să poarte alb pentru că mă are pe mine, atunci eu sunt mândru să fiu motivul!”
Lacrimile îmi curgeau pe față. Prietena mea cea mai bună, Ana, s-a ridicat și a ridicat un pahar: „Pentru o femeie care ne-a arătat că adevărata puritate vine din suflet, nu din culoarea unei rochii!”
Toată biserica a explodat în aplauze. Chiar și preotul zâmbea.
Margareta a încercat să se ridice, dar picioarele i-au cedat. Dănuț m-a privit, realizând în sfârșit magnitudinea umilirii pe care mi-o provocase.
„Îmi pare rău,” a șoptit el.
Am zâmbit și am ridicat mâna. „Nu, Dănuț. Îmi pare rău mie pentru tine. Pentru că tocmai ai pierdut o femeie care te-ar fi iubit necondiționat, pentru părerile unei mame care nu știe ce înseamnă iubirea adevărată.”
M-am întors spre invitați: „Vă mulțumesc tuturor că mi-ați demonstrat că familia adevărată nu te judecă, ci te susține. Petrecerea continuă, dar fără mirele!”
Și așa am ieșit din această biserică, în rochia mea roșie magnifică, cu capul sus și cu cel mai bun copil din lume lângă mine, înconjurată de oamenii care mă iubeau cu adevărat.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.