Când soțul meu m-a cerut de nevastă, mi-a oferit un inel vechi, superb, moștenire de familie. N-am apucat însă să mă bucur prea mult de el, pentru că mama lui a hotărât că nu mi se cuvine. M-a pus să i-l dau înapoi, iar eu, prea șocată ca să ripostez, i l-am dat. Am crezut că asta e tot. M-am înșelat.
Când Adam m-a cerut în căsătorie cu cel mai frumos inel vintage pe care-l văzusem vreodată, am simțit că trăiesc un vis. Era o bijuterie fină, cu o bentiță subțire de aur, un safir adânc, albastru ca cerul de vară și diamante mici ce-l înconjurau perfect. Mi se părea nu doar minunat, ci și al meu… până în clipa în care mama lui Adam a decis că acel inel nu ar trebui să-mi aparțină.
Eram căsătoriți de vreo șase luni, iar viața noastră începea, ușor-ușor, să se așeze. Micul nostru apartament începea să semene a acasă, iar noi ne obișnuiam cu rutina de zi cu zi.
În fiecare dimineață, când pregăteam cafeaua, mă opream câteva secunde să privesc cum razele soarelui se reflectau în safirul inelului, amintindu-mi de momentul emoționant în care Adam s-a pus în genunchi și mi-a cerut să-i fiu soție. Era una dintre cele mai dragi amintiri ale mele.
Apoi, într-o seară de vineri, ne-am dus la părinții lui la cină. Ca de obicei, purtam inelul. De cum am intrat pe ușă, am simțit privirea soacrei mele, Diane, fixată pe mâna mea. Ochii ei, de obicei calmi, se strângeau ușor.
L-am prins pe Adam de mână și i-am șoptit:
— Mama ta pare cam ciudată în seara asta.
— E bine, a zis el zâmbind și sărutându-mă pe obraz. Tata i-a făcut friptura preferată, probabil abia așteaptă să mănânce.
Dar privirea ei a continuat să mă urmărească întreaga seară. De câte ori ridicam paharul sau gesticulam în timp ce vorbeam, ochii ei se opreau pe inel.
La un moment dat, Adam și tatăl lui, Peter, s-au dus în bucătărie să verifice friptura. Rămase singure, Diane s-a aplecat ușor peste masă către mine.
— Îți place inelul, nu-i așa? a întrebat pe un ton dulceag, dar cu o privire rece.
Am clipit, surprinsă.
— Sigur… Adam mi l-a dat.
A zâmbit strâns, cu un aer fals grijuliu care mi-a strâns inima.
— Dragă, ți l-a dat, da. Dar acel inel e în familia noastră de generații. A fost al bunicii mele. Nu e genul de lucru care să ajungă pe mâna… mă rog, unei fete ca tine.
Am simțit cum mi se încălzește fața, ca și cum m-ar fi pălmuit.
— Unei fete ca mine? am întrebat în șoaptă.
— Hai să fim realiste, a continuat ea netezindu-și tacticos șervețelul. Familia ta nu e… cum să zic… dintr-o lume cu tradiții. Nu ești genul de femeie care să lase astfel de lucruri mai departe. Inelul ăsta aparține familiei noastre. Și aici trebuie să rămână.
Am rămas blocată, fiecare cuvânt al ei mă înțepa ca un ac. Și apoi, de parcă mi-ar fi cerut să-i întind solnița, și-a întins palma spre mine.
— Hai, dă-mi-l acum. Îl păstrez eu, în siguranță.
Am amuțit. Nu voiam scandal, dar m-a durut felul în care m-a făcut să mă simt. Ca și cum eram o străină care intrase pe furiș în viața lor.
Așa că am dat jos inelul, l-am pus pe masă și m-am ridicat, pretextând că trebuie să merg la baie, înainte să mi se prelingă lacrimile.
Pe hol, am auzit-o spunând:
— Să nu-i spui lui Adam. De ce să-l supărăm degeaba?
M-am închis în baie, privind locul gol de pe deget. Se simțea ca un dinte lipsă, unul pe care nu te poți abține să nu-l atingi. M-am spălat pe față cu apă rece până mi s-au limpezit ochii.
Când m-am întors în sufragerie, Adam s-a uitat la mine îngrijorat.
— Ești bine? m-a întrebat, întinzându-se să-mi ia mâna.
Am dat din cap, ținându-mi mâna stângă pe lângă corp.
— Mă doare puțin capul.
Diane mi-a zâmbit larg, iar inelul dispăruse de pe masă.
— Săraca de tine. Vrei niște pastile?
— Nu, mulțumesc, am zis forțând un zâmbet.
Cina a continuat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Peter vorbea despre golf, Adam despre serviciu, iar eu împingeam mâncarea în farfurie.
Pe drum spre casă, Adam a remarcat:
— Ești cam tăcută în seara asta.
— Sunt doar obosită, am zis, privindu-mă pe geam.
— Ciudat, mama chiar părea de treabă azi. De obicei nu se poate abține să nu critice ceva.
Am mușcat din buza de jos.
— Da… ea întotdeauna găsește ceva.
Ajunși acasă, m-am băgat direct în pat. Adam s-a dus în sufragerie, la fotbal. Eu am stat în întuneric, privind degetul gol, cu lacrimile curgând tăcute. Ce o să-i spun dacă observă? Că l-am pierdut? Că mi-a alunecat? Sau adevărul, care ar isca scandal între el și mama lui?
N-am dormit mai deloc. Când s-a urcat în pat, Adam m-a tras ușor spre el.
— Te iubesc, a murmurat.
Dimineața, am găsit pe frigider un bilet: „Mă duc la birou, ceva urgent. Te iubesc.”
Am răsuflat ușurată. Cel puțin azi nu trebuia să-i spun nimic. Dar știam că momentul adevărului se apropie. Toată ziua am fost ca o fantomă prin casă, repetând în minte scenarii.
Spre seară, am auzit o mașină oprind. Inima mi-a luat-o razna. Când am deschis ușa, Adam nu era singur. Lângă el, tatăl lui, Peter. Și în mâna lui Peter — o cutiuță mică, de catifea.
Am simțit un nod în gât.
— Putem intra? a întrebat Adam, cu o expresie serioasă.
Au intrat, iar Peter a pus cutiuța pe măsuță, de parcă ar fi cântărit o tonă.
N-a zis nimeni nimic câteva clipe. Apoi Peter și-a dregrad vocea.
— Aseară, după ce ați plecat, am văzut inelul la Diane și am știut exact ce-a făcut. Nu accept așa ceva. L-am sunat pe Adam de dimineață.
Maxilarul lui Adam se încleștase.
— Tata mi-a spus tot. De ce n-ai zis nimic, Mia?
Am privit în jos.
— N-am vrut să stric ceva. M-a făcut să cred că nu-l merit.
— Prostii, a spus Adam, vocea tremurându-i. Ți l-am dat pentru că te iubesc. E al tău.
Peter a încuviințat.
— Nu lăsăm pe nimeni să ne despartă. Și cu atât mai puțin pe Diane.
Adam a deschis cutiuța, mi-a luat mâna și mi-a pus din nou inelul pe deget. Ochii îmi erau plini de lacrimi.
— De data asta, să nu-l mai dai jos pentru nimeni, a spus el.
Și, pentru prima dată după multe luni, m-am simțit din nou… acasă.