Ploua de ore bune, stropii izbeau acoperișurile caselor, iar eu mă grăbeam prin ploaia rece, strângându-mi haina pe lângă corp, cu gândurile făcând mai multă gălăgie decât vremea de afară. Mergeam spre biroul notarului, loc în care urma să aud ultimele cuvinte scrise de tatăl meu, care nu mai era.
Deși trecuseră câteva săptămâni de la înmormântare, nu puteam accepta că el nu mai e. Tatăl meu fusese stânca vieții mele, sprijinul pe care mă bizuiam mereu. Ultimii ani îl schimbaseră — datoriile, grijile, bolile — îl făcuseră să devină un om pe care abia îl mai recunoșteam. Iar acum, casa în care copilărisem urma să fie luată de bancă. Nu mai aveam forță să lupt.
„Ce a mai rămas?”, mă întrebam în gând, în timp ce urcam scările spre biroul notarului. Probabil nimic. Doar amintiri dureroase și o viață pe care nu mai reușeam s-o țin pe linia de plutire.
Am fost poftită în birou. Mirosul de hârtie veche și mobilier lăcuit plutea în aer. Notarul, un bărbat în vârstă, cu părul alb și ochelari groși, m-a invitat să iau loc și a început să răsfoiască actele.
Nu-l ascultam. Eram pierdută în gânduri, retrăind secvențe din copilărie, vocea tatălui meu, modul în care îmi promitea că orice s-ar întâmpla, vom trece împreună peste toate.
Brusc, o propoziție m-a scos din visare:
— O casă, a spus notarul.
Am ridicat brusc privirea.
— Poftiți? Ați spus… o casă?
— Da, a confirmat el, împingând un document spre mine. Nu locuința actuală, ci o altă proprietate, pe numele tatălui dumneavoastră.
Am înmărmurit. O casă? Cum să aibă o casă și să nu-mi spună niciodată? De ce să ascundă așa ceva de mine?
Am privit actele. O adresă necunoscută. Mâinile îmi tremurau. De ce? Ce rost avea să țină asta secret? Simțeam că doar găsind acea casă aveam să înțeleg.
A doua zi, m-am urcat în mașină și am plecat. Drumul șerpuia printre dealuri, copacii, îmbrăcați în culori de toamnă, se înălțau tăcuți de-o parte și de alta, ca niște martori ai unui mister pe care urma să-l dezleg.
Când am ajuns, inima mi-a tresărit. Casa arăta veche, dar nu părăsită. Terasa proaspăt vopsită contrasta cu acoperișul vechi, iar ferestrele păreau îngrijite.
Am ridicat cheia primită de la notar și am încercat s-o introduc în broască. Nimic. Lacătul fusese schimbat. M-am uitat printr-o fereastră, iar în clipa aceea, ușa s-a deschis cu un scârțâit ascuțit.
— Pe cine cauți? m-a întâmpinat o voce aspră.
O femeie în vârstă, cu părul strâns la spate, ochi obosiți, dar încă aprigi, mă privea din prag. Chipul ei părea sculptat în piatră.
— Eu… îmi pare rău, am spus bâlbâindu-mă. Casa asta… e a mea. Am moștenit-o de la tatăl meu.
— Casa ta? s-a încruntat ea. Eu locuiesc aici de douăzeci de ani. Eu am avut grijă de locul ăsta când nimeni nu voia să audă de el. Facturi, reparații, nopți în frig… asta nu e casa ta.
Am ridicat actele.
— Uitați, legal, e a mea.
— Legal? Legal nu înseamnă nimic pentru mine. Eu am pus viață în locul ăsta. Și nu plec doar pentru că ai tu o hârtie.
Am sunat avocatul. M-a asigurat că totul e în regulă.
— Până luni rezolvăm, mi-a spus.
Dar ceva în vocea acelei femei, încăpățânarea din ochii ei, nu-mi dădea pace.
— Atunci rămân aici până se rezolvă, i-am zis.
Ea s-a dat un pas la o parte.
— Poți să încerci, dar nu te aștepta să-ți întind covorul roșu. Eu sunt Elena, apropo.
Atmosfera în casă era tensionată, ca o furtună gata să izbucnească. În fiecare seară făcea zgomot în bucătărie, de parcă gătea pentru o nuntă, dar farfuriile rămâneau goale. Apa se oprea fix când mă spălam. Cheile mele dispăreau. Încărcătorul telefonului apărea în cămară. Hainele ude se mutau dintr-un loc în altul.
În ciuda frustrării, nu puteam să nu observ tristețea din privirea ei. Părea o femeie singură, cu lumea prăbușită peste ea, agățată de o casă ca de un colac de salvare.
Luni dimineața, înainte de întâlnirea cu avocatul, mi-am căutat rochia pregătită de seară. Am găsit-o aruncată în noroi, pătată și mototolită.
— Asta-i culmea! am strigat, intrând furioasă în bucătărie.
Elena sorbea calm dintr-o cană de ceai.
— Mi-ai aruncat hainele!
— Nu știu despre ce vorbești.
I-am pus rochia pe masă.
— De ce faci asta? Ce ai cu mine? Ce ți-am făcut?
Și atunci, vocea ei s-a schimbat. N-a mai fost rece. A fost amară.
— Pentru că nu ești cine crezi că ești. Casa asta nu e a ta. Și nu a fost niciodată.
— Ce tot spui?
A inspirat adânc.
— Tatăl tău… era și al meu. Tu ești fiica noastră. M-a părăsit, m-a lăsat fără nimic, te-a luat cu el și m-a făcut să dispar. Casa asta era a mea. A noastră. Tu n-ai știut niciodată, pentru că așa a vrut el.
Am simțit că tot ce știam despre viața mea se năruie. Privirea mi s-a încețoșat. Într-o clipă, bătălia pentru casă devenise ceva mult mai adânc.
Nu mai luptam doar pentru ziduri, ci pentru adevărul despre cine sunt eu de fapt.