La început, mi s-a părut adorabil că Ioana, viitoarea mea fiică vitregă, se trezea cu noaptea-n cap ca să pregătească micul dejun și să facă ordine prin casă. Avea doar șapte ani, iar imaginea ei mică, coborând pe vârfuri pe scări în timp ce ceilalți dormeau, era de-a dreptul înduioșătoare.
Majoritatea copiilor de vârsta ei visează la unicorni, prințese sau alte minunății, dar Ioana părea desprinsă din altă poveste. În fiecare dimineață era în bucătărie, amestecând în aluatul de clătite ori bătând ouăle pentru omletă, cu o seriozitate care m-a făcut inițial să zâmbesc.
Mi se părea simpatic, chiar impresionant. Însă, pe măsură ce zilele treceau și scena se repeta fără greș, a început să mă neliniștească. Prima dată când am văzut-o măsurând cu grijă boabele de cafea pentru filtru, cu pijamalele colorate și părul prins în două codițe negre, în timp ce manevra aparatele de bucătărie înainte de răsărit, ceva în mine s-a strâns.
„Te-ai trezit iar devreme, scumpa mea?” i-am spus, urmărind-o cum turna cafeaua în căni.
Bucătăria sclipea de curățenie, iar mirosul de cafea proaspătă umplea încăperea. „Ai făcut tu ordine aici?”
Ioana mi-a zâmbit larg, cu acea grimasă drăgălașă, cu dinți lipsă, care m-a topit pe loc.
„Am vrut să fie totul frumos când vă treziți tu și tati. Ți-am făcut cafeaua, știu să folosesc aparatul acum!”
Mândria din glasul ei m-a făcut să-mi simt inima grea. Era normal ca un copil să vrea să ajute, dar în vocea ei era prea multă nevoie de aprobare.
Am privit în jur. Bucătăria era impecabilă. Micul dejun arăta ca-n reviste. Și atunci m-am întrebat: de cât timp face asta? Câte dimineți petrecuse Ioana jucându-se de-a gospodina, în timp ce noi dormeam liniștiți în camerele noastre?
„E tare drăguț din partea ta, dar nu trebuie să faci toate astea,” i-am zis, ajutând-o să coboare de pe taburet. „Poți să mai dormi și tu, să stai în pat cât vrei dimineața. Micul dejun îl fac eu.”
Dar ea a dat din cap cu hotărâre, cozițele săltând. „Îmi place să fac asta. Chiar îți spun!”
În vocea ei era un fel de disperare, un soi de teamă ascunsă. Atunci a intrat și Radu în bucătărie, întinzându-se și căscând.
„Ce miroase așa bine?” a întrebat, mângâind-o pe Ioana pe cap în treacăt, apoi luându-și cana de cafea. „Mulțumesc, prințesă! Ești o adevărată gospodină.”
M-am uitat la el. Prea prins de telefon, nici n-a observat ceva nelalocul lui. Cuvântul „gospodină” mi s-a părut greu ca o piatră în piept. Am văzut cum i s-a luminat chipul Ioanei la laudele lui și neliniștea mea a crescut.
Zi după zi, diminețile noastre au continuat la fel. Ioana își juca rolul de gospodină perfectă, eu mă uitam din ce în ce mai îngrijorată, iar Radu accepta totul de parcă era ceva firesc.
Dar nu era nimic firesc în faptul că o fetiță de șapte ani își asuma singură toate treburile casei. Nici în cearcănele care i se adânceau sub ochi, nici în felul în care tresărea când scăpa ceva pe jos, de parcă s-ar fi temut de pedeapsă.
Într-o dimineață, în timp ce strângeam farfuriile de pe masă, am decis că nu mai pot să tac. Am luat-o pe Ioana de mână și m-am așezat lângă ea.
„Draga mea, nu trebuie să te trezești așa devreme ca să faci toate astea. Ești copil, nu trebuie să-ți faci griji de așa ceva. Noi suntem aici să avem grijă de tine.”
Ioana freca obsesiv un loc invizibil pe masă. Umerii ei mici erau încordați. „Vreau doar să fie totul perfect,” a spus, aproape în șoaptă.
Am luat cârpa din mâinile ei, văzând cum degetele-i tremurau ușor.
„Spune-mi, puiule, de ce faci toate astea? Încerci să ne impresionezi?”
Ea nu s-a uitat la mine. Și-a frământat tivul tricoului, tăcând o vreme. Apoi a șoptit:
„Am auzit pe tata vorbind cu unchiul Mihai… Spunea că dacă o femeie nu se trezește devreme, nu face mâncare și nu ține casa curată, nimeni n-o să o iubească… nici n-o să se căsătorească cu ea.”
Buza i se zbătea, iar lacrimile îi umpleau ochii. „Mi-e frică… că dacă nu fac toate astea, tata n-o să mă mai iubească.”
Am simțit cum mi se rupe sufletul. În fața mea era un copil care purta pe umeri niște cuvinte grele, rostite fără grijă, dar care i-au schimbat percepția despre iubire.
Am șoptit, luptându-mă cu nodul din gât: „Asta nu se va întâmpla niciodată. Nu cât sunt eu aici.”
Și atunci am pus la cale „Operațiunea Trezește-L pe Radu”.
A doua zi dimineață, în timp ce Radu se bucura de micul dejun pregătit de Ioana, am scos mașina de tuns iarba din garaj.
„Poți să tunzi gazonul azi? Și să ai grijă la colțuri,” i-am zis pe un ton calm.
A dat din umeri. „Sigur.”
Ziua următoare, i-am adus un teanc de haine curate.
„Le pliezi tu, te rog? Și cât te ocupi, ai putea să cureți și geamurile? Le-am văzut cam murdare.”
A ezitat, dar n-a zis nimic.
În a treia zi, l-am rugat să curețe jgheaburile și să facă ordine în garaj. Începuse deja să bănuiască ceva. Îi citeam pe chip deruta, iar ezitarea înainte să spună „da” era tot mai lungă.
„Ce se întâmplă?” m-a întrebat în cele din urmă. „Parcă mă pui la muncă mai mult ca niciodată.”
Am zâmbit larg. „Nimic special. Doar vreau să mă asigur că rămâi util pentru mine. Că dacă nu-ți faci treaba… nu văd de ce te-aș mai căsători.”
L-a lovit direct. S-a uitat la mine cu ochii mari, aproape șocat.
„Ce? Cum adică?”
Am inspirat adânc și am știut că asta e clipa decisivă.
„Radu, fiica ta se trezește în fiecare dimineață ca să gătească și să facă ordine. Are șapte ani. Știi de ce?”
A ridicat din umeri, dezarmat.
„Pentru că te-a auzit spunând că femeile care nu fac treburile casei nu merită iubire. Și acum crede că dacă nu muncește, n-o să o mai iubești.”
„N-am… n-am vrut să spun asta…” a bâiguit el.
„Nu contează ce ai vrut. Contează ce a înțeles ea. E un copil, nu menajeră. Și în caz că ai uitat, nu mai suntem în anii ’50. Ar trebui să-i arăți că dragostea ta nu se cumpără cu treburi prin casă. Că o iubești așa cum e. Îi datorezi o scuză.”
Tăcerea a fost apăsătoare. Radu s-a uitat la mine, apoi spre ușa unde Ioana trăgea cu ochiul. Chipul i s-a schimbat. Poate era pentru prima oară când înțelegea cu adevărat.
Și atunci mi-am spus: am început bine.