Am venit pentru un simplu loc de muncă, purtând cea mai bună rochie pe care o aveam, agățându-mă de ultima fărâmă de speranță. Proprietarul restaurantului m-a umilit, iar eu chiar am crezut că aceea era cea mai rea zi din viața mea. N-aveam de unde să știu că tocmai acea zi avea să-mi schimbe tot destinul.
Viața e ciudată. Niciodată nu știi ce-ți pregătește. Într-o clipă poți să te simți pe marginea prăpastiei, iar în următoarea să descoperi că tocmai acea cădere te duce exact acolo unde trebuia să ajungi.
Până atunci, trăiam o existență fragilă. O cameră închiriată, slujbe de ocazie, nopți în care adormeam plângând de oboseală și disperare. Dar îmi repetam mereu că trebuie să rezist, că nu-i voie să cedez. În ziua aceea, însă, simțeam că nu mai pot. Îmi doream un singur lucru: o zi la plajă. Să aud valurile, să simt nisipul sub tălpi și soarele pe piele. Atât. Nu bijuterii, nu vacanțe scumpe. Doar atât.
Mi-am luat singura rochie bună pe care o aveam — o rochie veche, dar curată — și am ieșit pe străzi. Auzeam că un restaurant de lux din centru căuta personal temporar. Poate reușeam să prind măcar un schimb. Să câștig niște bani de chirie și, cine știe, poate și pentru biletul de autobuz spre mare.
Restaurantul părea din altă lume. Pereți lucioși, mese perfect aranjate, muzică discretă și miros de mâncare fină. Mi se înmuiaseră genunchii, dar am tras aer în piept și am intrat. O hostess stătea la un pupitru. Vorbea la telefon și scria ceva într-un registru. M-am apropiat și am spus cât de clar am putut:
— Bună ziua. Mă numesc Hanna. Am venit pentru un interviu.
Fără să mă privească, mi-a aruncat un „Așteaptă la bar. Vine managerul.”
M-am așezat stingheră pe un scaun înalt. Mâinile îmi tremurau. În dreapta mea, un bărbat bine îmbrăcat, cu un costum scump, urla la telefon.
— Nu mâine! Azi! Nu mă interesează! — a încheiat apelul cu o trântitură de telefon pe tejghea. A oftat cu nervi și s-a întors spre barman.
— Ăștia-s toți niște idioți…
Barmanul, calm, i-a făcut un gest scurt, apoi s-a întors spre mine:
— Pot să-ți ofer ceva?
— Nu, mulțumesc… sunt aici pentru un interviu.
A dat din cap și a plecat.
Câteva secunde mai târziu, am simțit ceva rece pe piept. Vin roșu. S-a prelins pe rochie, lăsând o pată uriașă. Singura mea rochie…
— Nu… — am scos un oftat de disperare, încercând să șterg cu un șervețel.
Bărbatul s-a uitat superior la mine:
— Hai, nu te mai văita. E doar vin.
— E tot ce am! — am spus cu vocea tremurândă. — Rochia asta era singura mea șansă!
A râs disprețuitor:
— Serios? Dacă aia e cea mai bună… condoleanțe.
Vorbele lui au fost ca un cuțit. M-am ridicat, albă la față:
— Cum poți să fii atât de meschin?
Am cerut barmanului să-l cheme pe manager. N-a schițat niciun gest.
— Cine te crezi? Regina dramei? — a râs bărbatul. A scos din portofel câteva bancnote. — Ia, cumpără-ți altă rochie.
L-am privit în ochi, apoi am luat banii și i-am aruncat înapoi spre el.
— Nu-mi trebuie banii tăi! Crezi că poți cumpăra tot?
Atunci a strigat:
— Securitatea! Scoateți nebuna de aici!
Un paznic masiv m-a apucat de braț.
— Nu mă atingeți! Plec singură!
Am vrut să țin capul sus, dar totul s-a învârtit în jurul meu. O amețeală bruscă, picioarele mi s-au înmuiat, apoi beznă.
M-am trezit într-un pat de spital, cu lumină albă, orbitoare. O asistentă mă ducea pe hol. În dreapta, mergea bărbatul din restaurant.
— Nici măcar n-am atins-o! — se scuza.
— Nu-i mai spune nimic! — i-a replicat Nancy, asistenta.
Am șoptit cu greu:
— Dă-l afară…
— Ai auzit-o. Ieși.
El a rămas pe loc.
— Măcar spuneți-mi ce are. Nu vreau să fiu acuzat.
— E foarte bolnavă.
— Moare?
Nancy nu a răspuns. Am adormit din nou.
Când m-am trezit, era tot acolo. În cameră. Cu un buchet de flori pe masă.
— Ce cauți aici? — am murmurat.
— Mi-a spus asistenta să nu te ridici brusc.
— De ce ți-ar păsa?
A oftat, cu voce mai scăzută:
— Mă numesc Vlad. Am fost un idiot. Îmi pare rău… Vreau să-ți plătesc tratamentul.
— Nici un milion nu te-ar ierta. Tot ce-mi doream era o zi la plajă. Doar atât… și acum nici asta nu mai am.
A închis ochii, a respirat adânc.
— Lasă-mă să fac ceva.
— Pleacă!
A rămas nemișcat o secundă, apoi a ieșit.
Am plâns toată noaptea. Nu pentru ce pățisem. Ci pentru că știam verdictul medicilor. Boala era gravă. Nu mai aveam mult. Nu urma să ajung niciodată la plajă. Nu aveam să mai simt marea, nu aveam să aud valurile, nu aveam să simt nisipul cald.
Zilele treceau greu. Mâncam tot mai puțin, nu suportam zgomotul sau lumina. Voiau să-mi aducă preoți, psihologi… eu voiam doar liniște.
Apoi, într-o seară, Nancy a intrat în cameră. Zâmbea altfel decât de obicei.
— Hai, ridică-te. Te așteaptă o surpriză.
Am mers anevoios, sprijinindu-mă de ea, până în fața unei uși. A deschis.
Înăuntru, podeaua era acoperită cu nisip. Pereții pictați cu valuri. Aerul mirosea a sare. Lumini calde imitau apusul. Se auzea sunetul mării. Pe o pătură, un picnic, scoici, tot decorul unei plaje.
Vlad era acolo. A făcut un pas spre mine.
— Dacă tu nu poți ajunge la plajă… atunci vine ea la tine.
M-au podidit lacrimile.
— De ce faci asta?
— Pentru că nu pot șterge ce-am făcut. Dar pot să-ți ofer măcar asta.
M-am așezat pe nisip. Am închis ochii și am ascultat sunetul valurilor pictate. În acea clipă, pentru prima dată după multă vreme, am simțit pace.
Nu era marea adevărată, dar era mai mult decât primisem vreodată. Și, cumva, în acea cameră cu nisip și scoici, am învățat că uneori oamenii se schimbă. Și că, în viață, cea mai grea zi poate ascunde cel mai neașteptat dar.