Trecuseră trei ani.
Trei ani de tăcere, de durere surdă, de nopți în care Andrei Popa — fost antreprenor de succes, mereu în costume impecabile, cu telefonul lipit de palmă, mereu pe fugă, mereu în ședințe sau pe drumuri — învățase să trăiască fără Maria. Sau cel puțin așa spunea el tuturor.
Pentru lumea din jur, Andrei Popa rămăsese același om puternic. Unii îl invidiau, alții îl respectau de la distanță, dar nimeni nu mai îndrăznea să-i rostească numele Mariei. Era ca o interdicție nerostită, un gol pe care toți îl simțeau, dar pe care nimeni nu-l atingea. Fiul lui, Radu, plecase în străinătate la scurt timp după înmormântare, incapabil să suporte atmosfera apăsătoare din casa copilăriei. Casa — cândva plină de viață, cu miros de cafea proaspăt râșnită și glasul Mariei care fredona în bucătărie — devenise doar o construcție rece, cu jaluzelele trase și praful așternut peste amintiri.
Maria fusese soția lui timp de 28 de ani. Învățătoare. Calmă, blândă, zâmbitoare. Avea darul de a încălzi o încăpere doar cu prezența și obișnuia să lase bilețele scrise de mână prin casă — pe frigider, pe oglindă, în agenda lui Andrei — cu mesaje simple: „Nu uita să zâmbești azi”, „Te iubim”, „Să nu uiți să fii bun”. Dar Andrei, orbit de ambiție și de fuga după contracte, n-o mai văzuse cu adevărat de mult timp. Când boala a apărut, s-a agățat de gândul că totul se poate rezolva, că medicina modernă are soluții, că el, omul care rezolva tot ce era de rezolvat, va găsi o cale.
Dar timpul nu se negociază. Și asta a înțeles prea târziu.
Maria a tăcut în ultimii ei ani. Nu pentru că nu ar fi avut ce să-i spună, ci pentru că învățase că, uneori, oamenii nu mai aud când nu vor să audă. A continuat însă să-l iubească în felul ei: îi pregătea în fiecare dimineață cafeaua exact așa cum îi plăcea, îi punea cravata la costum, îl aștepta seara cu lumina aprinsă pe verandă, deși rareori mai venea devreme. În ultima ei lună de viață, slabă, cu ochii adânciți în orbită și vocea firavă, i-a scris acea plăcuță. I-a dat-o Anei, sora ei mai mare.
— Dacă nu vine la înmormântare, dacă nu vine nici după… pune asta la cruce. Poate atunci va înțelege, îi spusese.
În dimineața aceea de iunie, cu soarele timid, cu vântul ușor parfumat a iarbă tunsă, Andrei s-a trezit înaintea ceasului. A privit tavanul alb al camerei și, pentru prima oară după mult timp, a simțit că nu mai poate fugi. Nici în muncă, nici în călătorii, nici în tăcere.
A mers singur, cu pași grei, pe aleea cimitirului din cartierul vechi. Îi cunoștea pe unii dintre cei care dormeau sub marmura rece. Vecini. Rude. Trecutul. Dar pe Maria nu reușise să o înfrunte. De fiecare dată când încercase, se oprea la poartă și își găsea alt pretext.
Parcela era modestă. Un gard mic de fier forjat, o cruce simplă de lemn, flori uscate într-un borcan. Nici măcar nu mai știa cine mai trecea pe acolo. A ridicat privirea spre cruce.
„Maria Popa. 1962 – 2022.”
Iar dedesubt, o plăcuță subțire, prinsă cu două șuruburi ruginite. Cu litere scrise de mână, tremurate, dar atât de familiare:
„Te-am iubit chiar și când ai uitat să mă mai vezi.”
Andrei a încremenit.
Aerul s-a tăiat. Lumea s-a estompat. Tot ce era în jur a dispărut într-o clipă. A căzut în genunchi. Crinii i-au căzut din mână. Lacrimile i-au curs fără zgomot. Pentru prima dată după trei ani.
— Iartă-mă… iartă-mă, Maria…
Pe o bancă, la câțiva pași, o femeie în vârstă îl privea. Avea ochii blânzi și mâinile împreunate în poală. Era Ana. Sora Mariei.
— Domnule Popa… Eu sunt Ana. Ea mi-a dat plăcuța înainte să moară. Mi-a spus: „Dacă Andrei nu vine la înmormântare, dacă nu vine nici după… pune asta la cruce. Poate atunci va înțelege.”
Andrei a ridicat privirea, încercând să-și găsească cuvintele.
— De ce… de ce nu mi-a spus? De ce n-am știut?
Ana s-a apropiat, i-a pus o mână pe umăr.
— Ți-a spus. Ani la rând. În fiecare dimineață. În fiecare cafea pe care ți-o făcea. În fiecare privire. În fiecare seară în care te aștepta. Dar dumneata… erai prea ocupat să o mai vezi.
Andrei a rămas acolo, în genunchi, până când soarele s-a stins în orizont. În seara aia, nu s-a mai întors în casa lor. A dormit în mașină, pe strada unde se întâlniseră prima dată, lângă teatrul vechi. A doua zi, s-a dus la cimitir cu un artist local și a comandat o cruce nouă. Din marmură albă, simplă, curată. A cerut să fie gravat sub numele Mariei același text:
„Te-am iubit chiar și când ai uitat să mă mai vezi.”
De atunci, în fiecare sâmbătă dimineața, Andrei vine cu o cană de cafea fierbinte, așa cum îi plăcea Mariei, și o carte — de cele mai multe ori romane de dragoste pe care, odinioară, le considera „prostii de femei”. Se așază pe banca de lângă mormânt, citește cu voce tare și vorbește cu ea ca și cum ar fi acolo.
Uneori îi povestește despre Radu, despre vreme, despre amintiri vechi. Alteori doar stă.
Într-o sâmbătă ploioasă, a auzit un glas în minte, blând, atât de cunoscut: „M-ai văzut, în sfârșit…”
Poate că într-o zi ea chiar îl va ierta.
Sau poate că, într-un fel, îl iartă în fiecare dimineață în care soarele răsare.