Eu și Rareș suntem căsătoriți de doi ani și, în tot acest timp, viața noastră a fost ca o poveste frumoasă. Ne-am cunoscut într-o dimineață aglomerată, în metrou. Nu mă așteptam ca într-o mare de oameni grăbiți, cu ochii în telefoane, cineva să mai observe pe altcineva. Dar el a făcut-o.
Eram obosită, cu picioarele amorțite în pantofii cu toc, agățată de bara de susținere, când un bărbat înalt, cu ochi blânzi, mi-a oferit locul.
— Arăți de parcă ai avut o zi lungă, mi-a spus, ridicându-se.
— Mulțumesc, dar sunt bine, am zâmbit eu, deși în gând îmi blestemam pantofii.
— Haide, insist. Oricum cobor la următoarea.
Am aflat abia mai târziu că Rareș a mers încă trei stații doar ca să mai stea de vorbă cu mine. A fost ceva firesc, frumos, ca și cum ne știam de-o viață. După un an de întâlniri, surprize, cine târzii și plimbări pe ploaie, m-a cerut de soție. Totul părea desprins din filmele alea romantice de duminică seara.
Rareș era atent, grijuliu, îmi trimitea mesaje cu „Bună dimineața, iubirea mea!” și îmi aducea cafea fierbinte la serviciu când aveam ședințe la prima oră. Învățase să gătească pastele mele preferate doar ca să mă surprindă într-o seară ploioasă. La aniversarea noastră de șase luni, mi-a spus cu privirea lui serioasă:
— Mă faci să vreau să fiu un om mai bun.
Și m-a cucerit iremediabil.
Ziua nunții noastre a fost ca din povești. El, în costum, eu, în rochie albă, cu lacrimi în ochi. Familiile noastre s-au înțeles perfect, iar prietenii ne spuneau că suntem cuplul ideal.
Primele luni de căsnicie au fost la fel de minunate. Rareș mă săruta de rămas bun dimineața și mă complimenta mereu. Îmi spunea că sunt frumoasă, că-l fac fericit, că-i place cum miros și că se simte norocos cu mine.
Dar, cumva, lucrurile s-au schimbat. Lent, pe nesimțite.
A început cu glume nevinovate, pe care nu le-am luat în seamă la început.
— Ce faci, fată, de stai o oră în baie? mă întreba râzând.
— Îmi fac rutina. Vreau să arăt bine pentru tine, dragule.
Zâmbea, dar în ochii lui începuse să se aprindă un licăr ciudat.
După un timp, glumele s-au transformat în reproșuri.
— Iar ai stat o veșnicie în baie. Ce naiba faci acolo?
Îi explicam calm, de fiecare dată, că toate acele creme, măști, ondulări, epilări și machiaje sunt pentru el. Că îmi doresc să fiu mereu frumoasă pentru bărbatul meu. Dar în loc să înțeleagă, devenea tot mai iritat.
— Două ore, Eliza? Pe bune?
Într-o zi, uitându-mă în oglindă, mi-am dat seama că nu e normal. Că omul de lângă mine nu mai apreciază nici efortul, nici timpul, nici gesturile mici. Și-atunci mi-a venit ideea.
Dacă îl deranja că petrec atât de mult timp în baie, atunci să vadă cum e fără tot ce făceam eu acolo. Să înțeleagă ce înseamnă să renunți la toate micile ritualuri care mă făceau să arăt și să miros într-un anumit fel.
A doua zi, am ieșit din baie în cinci minute. Rareș era încântat.
— Vezi? Știam eu că poți! zâmbi el mulțumit.
Doar că habar n-avea ce-l așteaptă.
Am renunțat la machiaj, la placa de întins părul, la epilat, la pensat, la manichiură și pedichiură, la parfumuri fine și la tratamentele pentru păr. Mă spălam, mă pieptănam sumar și ieșeam.
La început, Rareș n-a observat nimic. Bărbații, de multe ori, nu bagă de seamă ce dispariții discrete se petrec sub ochii lor. Dar, cu timpul, diferențele au devenit evidente.
După vreo două săptămâni, Rareș m-a privit atent.
— Ești bine, iubita? Pari obosită…
— Sunt perfect! i-am spus veselă, sorbind din cafea.
Adevărul era că, fără machiaj, îmi ieșiseră cearcănele la vedere. Sprâncenele mele creșteau în toate direcțiile, iar picioarele… mai bine nu detaliez.
Adevăratul șoc a venit când am fost invitați la o cină cu prietenii lui de la facultate. În loc să mă pregătesc, m-am îmbrăcat simplu, mi-am strâns părul într-un coc lejer și am plecat.
Rareș, vizibil stânjenit, m-a privit lung:
— Ești… gata așa?
— Normal, iubire! Nu mai pierd timpul în baie, nu? N-ai zis tu că durează prea mult?
La restaurant, privirile curioase ale celor de la masă nu m-au afectat deloc. Din contră. Eu eram relaxată, iar Rareș se foia pe scaun ca un copil prins cu tema nefăcută. Soțiile prietenilor lui, aranjate, parfumate, își dădeau coate și mă priveau cu milă.
A fost momentul în care Rareș a înțeles.
În drum spre casă, m-a luat de mână.
— Eliza… am fost un idiot. Îmi pare rău. N-am realizat cât faci pentru mine. Îmi lipsește zâmbetul tău de după machiaj, mirosul de vanilie și buclele alea care-ți stăteau așa frumos.
— Și-atunci, de ce te-ai plâns?
— N-am înțeles cât înseamnă toate acele lucruri… până acum.
M-a privit cu ochii în lacrimi. Am zâmbit.
A doua zi dimineață, Rareș mi-a pregătit cafeaua, mi-a lăsat pe pat cutia cu fardurile, placa de păr și parfumul preferat și a zis:
— Fă ce te face fericită. Eu te iubesc oricum… dar recunosc, îmi lipsește și femeia aceea care-și lua timp pentru ea.
Am râs. Lecția fusese predată. Și învățată.