Ceea ce a văzut înăuntru —
fețe, oameni, atmosfera…
— i-a schimbat tot ce credea că știe despre sine.
CONTINUAREA AICI
Ușa vilei s-a deschis cu un clic familiar, dar ceea ce simți Martin Delacroix în acel moment nu era deloc familiar. Era o liniște caldă, neobișnuită, care plutea în aerul încăperii. Era casa lui — și totuși, ceva era schimbat.
Ferestrele lăsau să pătrundă o lumină blândă de după-amiază. Pe canapeaua moale era aruncată o pătură și o jucărie de pluș. În colțul camerei, un pian murmura încet o melodie — un cântec de leagăn vechi, cunoscut din copilărie. Cărțile de pe rafturi nu erau titlurile lui obișnuite, ci povești pentru copii, cărți de colorat, povești ilustrate.
Martin păși cu grijă. Din bucătărie venea miros de pâine caldă și mentă. Pe masă, două cești de ceai. Una era cea preferată a lui — din porțelan alb cu margine aurie. Cealaltă, simplă, roșie. Ceaiul era încă fierbinte.
— Bună ziua… — se auzi o voce blândă.
S-a întors.
Femeia. Cea din ploaie. Acum, îmbrăcată curat, cu părul prins și un copil în brațe. Zâmbea timid.
— Îmi pare rău… — a spus ea încet. — Ne pregăteam să plecăm. Dar trebuia să vă mulțumesc.
Martin nu putea vorbi. Îl copleșea ceva ce nu știa cum să numească.
— În aceste două săptămâni, am simțit, pentru prima dată în mult timp, ce înseamnă să trăiești cu demnitate, — a spus ea. — Pentru copilul meu. Pentru mine. Liniștea, căldura, un mic dejun liniștit… pentru dvs. poate e obișnuit. Pentru noi — a fost o minune.
El tăcea. Apoi, cu o voce joasă:
— Vrei să rămâi?
Femeia a clipit des. A strâns copilul mai aproape.
— Aceasta este casa dumneavoastră.
— Până azi a fost doar o clădire. De când ați venit… a devenit casă.
Copilul a râs. Și-a întins mânuța spre el.
— Cum îl cheamă?
— Louis.
— Un nume frumos. În Franța, Louis înseamnă curajos, nobil. Rămâneți. Nu mergeți nicăieri. Casa asta nu e doar a mea acum.
Ochii ei s-au umplut de lacrimi. Dar nu de teamă. Ci de recunoștință. Era prima dată când simțea că are un loc sigur, un adăpost adevărat.
Trecuse o lună.
Casa lui Martin Delacroix nu mai era rece și tăcută. Râsete, sunet de pași mici, miros de mâncare proaspăt gătită. În bucătărie se gătea împreună. Pe balcon atârnau haine de copil. Pe pereți — desene stângace și colorate.
Martin nu se mai grăbea să plece la Zurich. Întâlnirile importante nu mai erau la birou. Ci în curtea din spate, unde Louis învăța să meargă cu bicicleta. Sau în camera de zi, unde citea povești de seară cu voce joasă.
Uneori, ca să schimbi viața cuiva — și poate și pe a ta — nu e nevoie de miracole mari. Doar de o cheie. De o mână întinsă în ploaie. Și de un simplu „da” spus din inimă.