A crezut că poate să ne părăsească și să ne ceară totul înapoi. Inclusiv elefantul de pluș al fiicei mele. Dar n-a știut că unele lucruri nu se termină așa ușor.
Mă numesc Laura. Am 36 de ani și viața nu a fost prea blândă cu mine. Mi-am pierdut soțul într-un accident rutier pe DN1, cu doi ani înainte să-l cunosc pe Andrei — un bărbat care părea că vine cu tot ce-mi lipsea: zâmbete, atenție și grijă pentru copiii mei.
Nu-mi căutam fericirea. Eram prea ocupată să mă țin pe picioare și să-mi adun copiii, Luca și Mara, după ce lumea lor se prăbușise odată cu moartea tatălui. Luca, la zece ani, devenise tăcut ca o umbră, iar Mara, la șapte, își căuta în fiecare noapte alinarea în păturica ei cu iepurași.
Apariția neașteptată
Pe Andrei l-am întâlnit la o ieșire de vară, în curtea surorii mele din Târgoviște. A venit cu o ladă de bere sub braț, a scos limonadă pentru copii, nu din aia la plic, ci una făcută în casă, și s-a așezat direct pe iarbă, alături de Mara, încercând să facă animale din șervețele. A râs când girafa lui semăna mai mult cu un șarpe, dar când Luca a schițat primul zâmbet în luni de zile, parcă mi s-a luminat sufletul.
Era genul de bărbat care părea că știe să repare tot ce-i stricat în jur. M-a întrebat care-i culoarea mea preferată, fără să flirteze grosolan, iar când i-am răspuns „albastru”, mi-a spus doar: „Ți se potrivește. Pari genul care înfruntă furtuni.”
Doi ani de aparentă liniște
Andrei a devenit parte din viața noastră fără să forțeze lucrurile. Știa zilele de naștere, le aducea copiilor cadouri mărunte fără ocazie și mă aștepta la serviciu cu mâncare caldă. Într-o noapte a străbătut orașul pe bicicletă doar ca să-i cumpere Marei clătite cu dulceață de căpșuni, după ce ea oftase că-i era poftă.
Nu s-a mutat oficial, dar îl găseam la noi mai des decât nu. Copiii ajunseseră să-l strige „Andrei al nostru” și începuseră să creadă că poate viața nu se termină cu o pierdere.
Când m-a cerut în căsătorie, în sufrageria noastră mică, printre jucării și creioane colorate, Mara mi-a șoptit: „Mami, sper să rămână pentru totdeauna.” I-am răspuns tot în șoaptă: „Și eu, iubita mea. Și eu.”
Dar pentru totdeauna n-a durat nici măcar un an.
Când lucrurile s-au stricat
Andrei a început să vină acasă tot mai târziu, tăcut, cu ochii în telefon sau la meci. Vorbele dulci s-au transformat în oftaturi și mormăieli. Când întrebam ce e cu el, dădea vina pe oboseală. Nu mai întreba nimic de copii, nu-l mai interesa dacă mâncaseră sau dacă Mara încă mai plângea noaptea.
Într-o seară, am încercat să discutăm.
— Andrei, ceva s-a schimbat. Nu vrei să încercăm să reparăm? Poate un consilier de cuplu…
A izbucnit în râs.
— Ce, să mă duc să povestesc la unu’ străin cum mă simt? Lasă prostiile.
Mi-aș fi dorit să-l dau afară atunci, dar n-am făcut-o. Am crezut că o să treacă. Proastă decizie.
Minciunile au ieșit la suprafață
Apoi au apărut disparițiile fără explicație. Se ducea chipurile cu băieții la sală sau la bar, deși sala nu era deschisă la ora aia, iar „băieții” nu existau decât pe gura lui. Într-o seară l-am surprins la o pizzerie din centru, ținându-se de mână cu o blondă.
Am stat ca o statuie cu pizza în brațe, privind cum râde cu ea. Am plecat fără scandal, am ajuns acasă, le-am pus copiilor masa și i-am culcat. Îmi simțeam sufletul călcat în picioare.
Când a venit la aproape miezul nopții, eram pe hol.
— Ai avut o seară frumoasă la pizza?
A încremenit. În loc să se scuze, a ridicat din umeri.
— Și ce dacă? Știi bine că nu mai merge de mult.
— Asta-i tot ce ai de spus?
— Nu mă mai interesează. Și să-mi dai înapoi tot ce-am cumpărat pentru tine și pentru copiii tăi.
Cererea de tot râsul
Am crezut că n-am auzit bine.
— Cum adică să-ți dau înapoi? Cadourile pentru copii?!
— Da. Tot. Telefonul, consola lui Luca, brățările, parfumul, plușurile… tot.
A plecat trântind ușa. În noaptea aia, am plâns în baie ca să nu mă audă copiii.
Răzbunarea liniștită
Dimineața, am strâns tot ce era de la el într-o cutie: Xbox-ul lui Luca, plușul elefant al Marei, un parfum pe care mi-l dăduse de Crăciun și niște ciocolăți vechi. Am lăsat cutia în garaj peste noapte.
Când am deschis-o dimineața, era plină de furnici, atrași de parfum și dulciuri. Nu m-am sinchisit. Am dus cutia la el, i-am lăsat-o pe verandă și m-am așezat în mașină să privesc.
Când a deschis ușa, arăta de parcă nu dormise. A privit cutia, a dat capacul la o parte și… de-acolo a început comedia. Insectele au țâșnit pe verandă, iar el a început să urle și să dea din mâini ca un copil speriat.
Uitase probabil că are fobie de gâze. L-am privit dansând în halat și papuci pe trepte, iar vecinii scoțându-și capetele pe geamuri. Rar am râs așa.
Karma nu se joacă
Mi-a dat telefon:
— Laura, fă ceva, ia cutia asta de aici, e o mizerie scârboasă!
I-am răspuns calm:
— Vai, Andrei… n-aveam de unde să știu. Poate parfumul și dulciurile au atras ceva. Se mai întâmplă… sau poate o fi karma.
Am închis, iar bătrâna lui menajeră a ieșit, a luat cutia cu două degete și a aruncat-o la tomberon.
După ce s-a calmat circul, m-am dus, am recuperat consola și elefantul de pluș, am șters totul bine, iar seara am făcut cu copiii un maraton de desene și floricele.
Lecția
Nu regret că am crezut în el. Regret că l-am lăsat să pătrundă în viața copiilor mei și să creadă că iubirea se poate lua înapoi ca un obiect.
Data viitoare voi alege mai bine. Pe cineva care nu fuge de sentimente, nu dispare la prima problemă și nu cere plușuri înapoi. Și dacă totuși o va face, știu sigur că viața are un mod ironic de a pune lucrurile la locul lor.
Pentru că uneori, cele mai mici creaturi sunt cele care repară cele mai mari greșeli.