Casa în care stăteam nu era nici spațioasă, nici modernă. Podelele scârțâiau la fiecare pas, iar bucătăria părea desprinsă dintr-o pictură ciudată – vopseaua era atât de cojită că glumeam spunând că avem „artă abstractă pe pereți”. Dar era casa noastră. Râsetele fetelor – Ana, Maria și Ioana – umpleau camerele cu viață, iar pentru mine, asta însemna acasă.
Fiecare leu era calculat cu grijă. Salariul meu de chelneriță abia acoperea chiria și utilitățile. Nu aveam bani puși deoparte, nici rude la care să pot apela. Trăiam cu speranța că nimic nu se va strica, că totul va merge măcar decent. Dar într-o zi, ceva s-a rupt.
Întindeam rufele pe balcon când telefonul a început să vibreze.
— Alo? am răspuns, ținând telefonul cu umărul, cu mâinile ocupate.
— Salut, sunt Paul.
Vocea lui m-a făcut să simt un nod în stomac.
— Bună ziua… totul e bine?
— Va trebui să plecați din casă pentru o săptămână. Fratele meu vine în oraș și va locui acolo.
M-am oprit din mișcare, cu o șosetă în mână. Am clipit, crezând că am auzit greșit.
— Pardon? Dar e casa mea… adică, închiriată… avem un contract!
— Lasă-mă cu prostiile, m-a tăiat el nervos. Ții minte luna trecută, când ai întârziat cu plata? Am fost drăguț, te puteam scoate atunci.
— Era doar o zi de întârziere, pentru că Ioana a fost bolnavă… v-am explicat…
— Nu contează. Până vineri trebuie să fiți plecați. Dacă nu, s-ar putea să nu vă mai întoarceți deloc.
A închis. Am rămas nemișcată, cu telefonul în mână și inima bătând haotic.
— Mamă, ce s-a întâmplat? a întrebat Ana, privind îngrijorată din ușă.
— Nimic, iubita mea… mergi și vezi ce fac surorile tale, da?
Dar nu era „nimic”. Era totul. Eram cu trei copii și niciun loc unde să ne ducem.
În seara de joi, am împachetat în tăcere strictul necesar. Le-am spus fetelor că plecăm într-o mică aventură.
— Departe? a întrebat Ioana, strângând la piept iepurașul ei de pluș, Floppy.
— Nu chiar, i-am răspuns cu un zâmbet stins.
Camera de hotel era minusculă, cu pereți subțiri ca hârtia. Se auzea fiecare pas, fiecare ușă trântită de alături. Maria și-a pus mâinile la urechi.
— E prea zgomot, mama…
— Știu, iubita mea. Știu.
Ana încerca să le facă să uite prin jocuri, dar totul era prea apăsător. Iar când am observat că Ioana plângea cu sughițuri, mi s-a strâns inima.
— Floppy? l-am uitat?
— A rămas acasă! Nu pot dormi fără el! a izbucnit ea în lacrimi.
Am ținut-o în brațe și i-am promis că totul va fi bine. Dar știam că mint.
A patra noapte a fost cea mai grea. Ioana nu se liniștea deloc.
— Vreau pe Floppy… te rog, mamă…
Atunci mi-am zis: trebuie să-l iau. Nu conta cum, trebuia să o fac.
Am mers cu mașina până aproape de casă. Mă uitam la ușă și mă întrebam dacă merită riscul. Dacă era Paul acolo? Dar privirea înlăcrimată a Ioanei mă urmărea.
Am bătut ușor. Ușa s-a deschis. Un bărbat pe care nu-l mai văzusem m-a privit curios.
— Bună… îmi pare rău că deranjez. Eu locuiesc aici. Adică… locuiam. Fiica mea și-a uitat iepurașul și speram că îl pot lua…
— Tu ești chiriașa?
— Da. Domnul Paul mi-a zis să plecăm pentru o săptămână… că fratele lui va sta aici…
Omul a făcut ochii mari.
— Ce? A spus că locuința e liberă. Nu mi-a zis nimic despre voi!
M-am grăbit să-i spun totul – despre hotel, despre fete, despre Floppy. El m-a ascultat fără să mă întrerupă. Apoi a oftat și m-a invitat înăuntru.
— Hai să-l căutăm.
Camera Ioanei era exact cum o lăsasem. Sub pat, stătea Floppy, cu urechile lui moi și pufoase.
— L-am găsit! a spus el, întinzându-mi-l.
— Mulțumesc, am murmurat, simțind cum mi se umezeau ochii.
— Eu sunt Dan, apropo. Spune-mi exact ce s-a întâmplat.
I-am povestit totul, iar când am terminat, Dan și-a luat telefonul.
— Nu-i corect ce a făcut, a spus și a început să sune.
Discuția a fost scurtă și tensionată. Din ce am înțeles, Dan i-a pus fratelui său în față tot ce se întâmplase.
— Pregătește bagajele. Veniți acasă diseară.
— Cum? Tu…?
— Eu mă mut în altă parte. Nu pot să stau aici după ce a făcut Paul. Și va plăti chiria pentru voi timp de șase luni. Am grijă de asta.
În acea seară, Dan ne-a ajutat să ne mutăm înapoi. Ioana a strâns cu putere iepurașul, zâmbind pentru prima dată în patru zile.
— Mulțumesc, i-am spus lui Dan în timp ce despachetam.
— Cu plăcere. N-aș fi putut dormi liniștit știind că sunteți acolo.
A început să apară tot mai des. A reparat ce era stricat, a adus cumpărături, a stat de vorbă cu fetele. Ana îl întreba lucruri despre planetele din proiectul ei. Maria l-a inclus în jocurile de masă. Ioana… i-a oferit un loc la masa de ceai alături de Floppy.
Am început să-l privesc altfel. Nu doar ca pe un om bun. Avea grijă de noi… și de mine.
Într-o seară liniștită, pe verandă, după ce fetele adormiseră, mi-a spus:
— M-am tot gândit… Nu vreau să vă mai fie teamă că rămâneți fără casă. Vrei să te căsătorești cu mine?
L-am privit în ochi, cu sufletul plin. „Da,” i-am spus.
O lună mai târziu, ne mutam într-o casă nouă, aleasă de Dan. Ana avea cameră doar pentru ea. Maria și-a vopsit pereții în roz. Ioana a alergat spre camera ei cu Floppy la piept.
În acea seară, în timp ce îi dădeam un pupic de noapte bună, mi-a șoptit:
— Mami, îmi place aici…
— Și mie, iubita mea, i-am răspuns.
Dan stătea la masă, ajutându-mă cu cina. Iar eu știam că, de-acum, nu mai era doar salvatorul nostru.
Era parte din familie.