Tanti Rhea nu era genul de femeie care să atragă atenția într-un aeroport, mai ales într-un avion de linie. Purtând o rochie veche și paltonul pe care-l avea de ani buni, își ținea poșeta strâns lipită de piept și pășea cu sfială pe culoarul clasei business. De ce acolo? Pentru că era mai aproape de cabina piloților. Și acolo voia să fie. Mai aproape de fiul ei.
Când s-a așezat pe locul înscris pe bilet, a simțit imediat cum privirile din jur se întorc una câte una spre ea. Era o prezență „nepotrivită”, cum aveau să o numească unii mai târziu. În jurul ei – bărbați în costume elegante, femei cu cercei care sclipesc cât palma, toți cu telefoane scumpe și parfumuri grele. Ea… doar cu modestia și inima ei bătând haotic de emoție.
Bărbatul din dreapta ei, îngropat într-un ziar gros, a ridicat privirea și a încremenit. Fără să spună vreun „bună ziua”, a făcut semn unei stewardese și a întrebat, cu o privire acră:
— Ce se întâmplă aici?
— Domnule, pasagera aceasta ocupă un loc rezervat pe bilet, i-a răspuns femeia politicoasă.
Dar răspunsul nu i-a convenit.
— Am plătit ca să stau în liniște, nu lângă cineva care pare că a greșit trenul, nu avionul, a comentat el, ținând o batistă scumpă în fața nasului, de parcă Rhea ar fi mirosit urât.
Comentariul lui a aprins spiritele. O femeie corpolentă, cu brățări grele și ochelari scumpi, s-a ridicat din scaun:
— Dacă voiam să stau cu oameni de pe stradă, luam bilet la clasa economică. Ce rușine!
Alți pasageri au început să murmure, să dea ochii peste cap, să-și exprime nemulțumirea cu voce tare. Un domn cu burtă și ceas strălucitor a spus:
— Așa ceva nu se face! Cum a ajuns ea aici? Vrem explicații! Și scuze!
Totul devenise o mică revoltă. Oamenii stăteau în picioare, ridicau vocea, gesticulau. Rhea… stătea cu ochii în pământ, rușinată, repetând în gând: „Va trece… e doar un moment… va trece…”
Dar nu trecea. Vorbele lor o loveau din toate părțile, iar lacrimile au început să-i curgă pe obrajii brăzdați de ani. Încet, s-a ridicat, decisă să plece de bunăvoie. Avea mâinile tremurânde, dar încerca să-și adune lucrurile. Și tocmai atunci, a căzut.
S-a împiedicat în timp ce încerca să-și tragă geanta, iar conținutul poșetei s-a împrăștiat pe podea. Pixuri, o batistă veche, câteva bancnote împăturite, un flacon de parfum ieftin… și o fotografie.
O femeie în vârstă, bine îmbrăcată, care până atunci dormise liniștită, s-a ridicat imediat și a îngenuncheat lângă ea, ajutând-o să adune lucrurile. Când a ridicat poza, s-a uitat atent.
— Este fiul meu, a spus Rhea în șoaptă. O fotografie de când era mic… avea cinci ani.
— E un băiețel frumos, a răspuns femeia elegantă.
— A trebuit să-l dau spre adopție… eram singură și nu aveam cu ce să-l cresc. Nici nu știu cum arată acum. Dar am aflat că a devenit pilot. Și am mers din aeroport în aeroport… până azi.
Cabina se scufundase într-o liniște grea. Rhea vorbea cu lacrimi în ochi, fără să ridice vocea, dar fiecare cuvânt cădea ca o piatră peste inimile celor care o umiliseră.
— Am strâns bani mult timp. Astăzi e ziua mea… și mi-am făcut singură cadou acest zbor. Am ales clasa business doar ca să fiu mai aproape de el. Nu am mai zburat niciodată…
Însoțitoarea de bord a venit, vizibil emoționată.
— Vreți să îl întâlniți?
Rhea a ezitat. Se temea. Dacă o respingea? Dacă o ura pentru anii pierduți?
Dar înainte să răspundă, bărbatul care o insultase prima dată a spus încet, fără să-și ridice ochii din ziar:
— Sunt sigur că va înțelege. Nu aveai de ales…
Rhea a mers, însoțită de stewardesă, spre cabina piloților. Apoi, câteva minute mai târziu, s-a auzit o voce în difuzoare:
— Aici căpitanul… Astăzi am pe acest zbor o pasageră specială. Este mama mea. Și e ziua ei. Vă rog să îi urați La mulți ani!
Cabina a izbucnit în aplauze. Inclusiv cei care o umiliseră au început să plângă. Unii s-au ridicat și au mers la ea să-și ceară iertare. Iar când avionul a aterizat, în fața tuturor, pilotul – un bărbat tânăr, cu privire caldă și uniformă impecabilă – și-a îmbrățișat mama pentru prima oară după ani de despărțire.
— Te-am căutat toată viața, i-a spus el.
Iar Rhea, cu fața scăldată în lacrimi, i-a șoptit:
— La mulți ani, dragul mamei… am știut că ne vom regăsi într-o zi.