„Mama adevărată locuiește încă aici,” mi-a șoptit într-o seară fiul meu vitreg. Am râs, dar curând am început să observ lucruri pe care nu le puteam explica…
Când m-am căsătorit cu Vlad, știam că nu va fi simplu. Era văduv, încă profund atașat de fosta lui soție, Irina, și își creștea singur fiul de șapte ani, Andrei. Vorbea cu mult respect despre ea, iar din fotografii îmi puteam da seama cât de mult o iubise.
Niciodată nu m-am gândit că trebuie să o înlocuiesc. Voiam doar să ne clădim o viață nouă împreună, eu, el și Andrei. Mă simțeam norocoasă când băiețelul m-a primit cu brațele deschise. Ne jucam împreună, îi citeam povești seara, iar el îmi povestea ce a mai făcut la școală. Învățasem chiar să-i gătesc mâncarea preferată — macaroane cu brânză și pesmet rumenit.
Apoi, într-o zi, fără ca nimeni să-l fi îndemnat, a început să-mi spună „mama”. Pe fața lui Vlad se citea mândria de fiecare dată când auzea acel cuvânt. Eram convinsă că lucrurile mergeau în direcția potrivită.
Totul părea normal până într-o seară, când Andrei mi-a spus, cu voce joasă: „Mama mea adevărată nu a plecat. E încă aici.” Am zâmbit larg, crezând că face vreo glumă copilărească. „Știu, iubire, e în inima ta pentru totdeauna,” i-am răspuns, netezindu-i părul.
Dar zâmbetul meu era forțat. Nu știu de ce, dar în sufletul meu s-a strecurat o neliniște. Am încercat să ignor gândul, spunându-mi că e doar imaginația unui copil care încă se adaptează. Și totuși, în zilele care au urmat, au început să se întâmple lucruri… ciudate.
Jucăriile lui Andrei, pe care le puneam la loc seara, le regăseam dimineața exact în mijlocul camerei, ca și cum nimeni nu le-ar fi atins. Iar dulapurile din bucătărie, pe care le organizasem în stilul meu, apăreau rearanjate înapoi, exact ca înainte de mutarea mea în casă.
La început, am dat vina pe oboseală. Apoi, într-o seară, în timp ce luam cina, l-am întrebat pe Vlad: „Tu muți lucrurile prin casă?” A râs. „De ce aș face așa ceva?” Dar am simțit că nu era complet sincer. Privirea lui a alunecat în altă parte pentru o clipă.
Mai târziu, lucrând la un puzzle cu Andrei în sufragerie, băiețelul a lăsat piesele din mână și mi-a spus serios: „Mama spune că n-ai voie să umbli la lucrurile ei.” L-am întrebat cine anume, dar vocea lui a coborât la o șoaptă: „Mama mea adevărată. Nu-i place că schimbi casa.”
Un fior rece mi-a străbătut spatele. Ce știa el? Ce i se spusese? I-am zâmbit, am schimbat vorba, dar în acea noapte n-am închis un ochi. Ceva nu era în regulă.
Am așteptat ca Vlad să adoarmă și m-am dus în pod. Acolo știam că păstra amintiri de la Irina — o cutie veche cu scrisori, fotografii, bijuterii. Am găsit-o într-un colț. Am ridicat capacul greu și am simțit un gol în stomac când am văzut lucrurile așezate cu grijă, ca și cum cineva încă le vizita des.
Am descoperit și o ușă mică, în spatele unor cutii. N-o mai văzusem până atunci. Am împins încet obstacolele, am deschis ușa cu grijă și am intrat într-o încăpere mică, luminată slab.
Pe pat, stătea o femeie. Am încremenit.
„Ești… sora lui Vlad, nu-i așa?” am reușit să șoptesc.
„Da. Emily. Îmi pare rău că ai aflat așa,” a răspuns ea calm, dar cu o privire care m-a tulburat.
Am coborât înapoi, iar dimineața i-am spus totul lui Vlad. A oftat și a dat din cap, obosit. „Trebuia să-ți spun mai devreme… Emily a avut probleme de sănătate mintală de când a murit Irina. A refuzat să plece. N-am știut cum să-i spun lui Andrei adevărul…”
Am hotărât împreună să instalăm o cameră video în fața acelei uși. În noaptea următoare, am urmărit înregistrarea. După miezul nopții, Emily a ieșit. A mers încet, privind spre camera lui Andrei. N-a spus nimic, dar expresia ei era ciudat de blândă.
„Ea… îi alimentează confuzia,” am spus. „Nu e bine pentru el.”
Vlad a fost de acord. A doua zi i-a explicat lui Andrei adevărul, cu blândețe. I-a spus că mătușa lui e bolnavă, că are nevoie de ajutor, dar că mama lui adevărată nu s-a întors și nici nu poate reveni.
Andrei a plâns. „Dar ea îmi spunea că e mama mea. Nu o trimite departe…” a murmurat cu ochii în lacrimi.
„Te iubește, dar are nevoie de ajutor,” i-a răspuns Vlad, cu vocea frântă.
Emily a fost internată în cele din urmă. A fost greu. A plâns, a protestat, dar Vlad a fost hotărât. După plecarea ei, casa a devenit mai calmă. Aerul părea mai ușor de respirat.
Andrei a avut nevoie de timp. A mai întrebat de ea o vreme, dar încet-încet, a început să accepte realitatea. Împreună, am fost acolo pentru el.
Nu m-am așteptat niciodată ca povestea noastră de familie să aibă o asemenea întorsătură. Dar am ieșit mai uniți. Nu ne-a legat doar iubirea, ci și felul în care am rămas alături unii de ceilalți, în fața celor mai neașteptate încercări.